M-a apucat iar dragul de blogul asta. N-am mai scris din noiembrie, asta inseamna dec., ian., ... martie, aprilie, mda, cam cinci luni. Multut, ce sa zic?!
De ce n-am mai scris, habar n-am. Sau am. Ori ca pentru ca am fost foarte ocupata, ori pentru ca n-am avut ce, ori pentru ca n-am avut chef, ori pentru ca n-am avut net.
Si am mai observat o chestie. De obicei scriu pe blog cand ma plictisesc, ori cand nu mi-e bine.
De fapt, cred ca asa faceti toti. Scrii si pac, te simti mai bine. Ca mai versi din naduf. Si nu de putine ori, mi s-a intamplat ca dupa ce scriu despre ceva anume, sa inteleg mai bine, situatia adica, odata ce am randurile in fata. Probabil pentru ca scriu mai ordonat si mai logic decat gandesc.
Oricum, cand am chef de scris o fac pentru mine, intr-un mod curativ.
Cand n-am chef de scris, o fac cam ca acum. Scriu asa, de dragul vostru.
Azi am fost la o inmormantare. O inmormantare cool (stiu ca pare penibil termenul folosit in contextul asta, dar jur ca asta exprima cel mai bine ce am simtit). Cu lume impacata. Cea mai acceptata si resemnata inmormantare la care am fost vreodata. Si pentru prima data de cand sint prezenta la astfel de evenimente triste, mi-am propus sa fiu atenta la slujba. Si chiar am vrut sa o inteleg. Si recunosc ca mai mult de o treime a fost extrem de plictisitoare. Cel mai mult mi-a placut ca "trupul plange atunci cand se desprinde sufletul de el". Si mi-au mai placut discutiile femeilor mai in varsta care ziceau ca "ieri parea mai impacat, azi este trist. ii pare rau ca a murit. i se vede pe fata." Si m-am uitat si eu. N-am vazut nimic.
Oricum ar fi inmormantarile, cel mai groaznic moment mi se pare cel in care ajungi la cimitir, cand toata lumea arunca un pumn de pamant peste sicriu, sicriul ramane in pamant si lumea pleaca pur si simplu. Just like this. De cand eram mica m-a speriat ingrozitor perspectiva asta si astazi am trait din nou sentimentul asta. Parca nu-mi vine sa plec de acolo. Si as vrea sa strig dupa cei care pleaca: hei, unde plecati toti? si omul asta ce sa faca? ramane aici singur for good?!
Mi-e clar ca nu sint in stare sa accept ideea mortii in nici un fel, sau o accept in felul meu.
Gata. Nu mai am chef de scris.
De ce n-am mai scris, habar n-am. Sau am. Ori ca pentru ca am fost foarte ocupata, ori pentru ca n-am avut ce, ori pentru ca n-am avut chef, ori pentru ca n-am avut net.
Si am mai observat o chestie. De obicei scriu pe blog cand ma plictisesc, ori cand nu mi-e bine.
De fapt, cred ca asa faceti toti. Scrii si pac, te simti mai bine. Ca mai versi din naduf. Si nu de putine ori, mi s-a intamplat ca dupa ce scriu despre ceva anume, sa inteleg mai bine, situatia adica, odata ce am randurile in fata. Probabil pentru ca scriu mai ordonat si mai logic decat gandesc.
Oricum, cand am chef de scris o fac pentru mine, intr-un mod curativ.
Cand n-am chef de scris, o fac cam ca acum. Scriu asa, de dragul vostru.
Azi am fost la o inmormantare. O inmormantare cool (stiu ca pare penibil termenul folosit in contextul asta, dar jur ca asta exprima cel mai bine ce am simtit). Cu lume impacata. Cea mai acceptata si resemnata inmormantare la care am fost vreodata. Si pentru prima data de cand sint prezenta la astfel de evenimente triste, mi-am propus sa fiu atenta la slujba. Si chiar am vrut sa o inteleg. Si recunosc ca mai mult de o treime a fost extrem de plictisitoare. Cel mai mult mi-a placut ca "trupul plange atunci cand se desprinde sufletul de el". Si mi-au mai placut discutiile femeilor mai in varsta care ziceau ca "ieri parea mai impacat, azi este trist. ii pare rau ca a murit. i se vede pe fata." Si m-am uitat si eu. N-am vazut nimic.
Oricum ar fi inmormantarile, cel mai groaznic moment mi se pare cel in care ajungi la cimitir, cand toata lumea arunca un pumn de pamant peste sicriu, sicriul ramane in pamant si lumea pleaca pur si simplu. Just like this. De cand eram mica m-a speriat ingrozitor perspectiva asta si astazi am trait din nou sentimentul asta. Parca nu-mi vine sa plec de acolo. Si as vrea sa strig dupa cei care pleaca: hei, unde plecati toti? si omul asta ce sa faca? ramane aici singur for good?!
Mi-e clar ca nu sint in stare sa accept ideea mortii in nici un fel, sau o accept in felul meu.
Gata. Nu mai am chef de scris.