Com'on girl, give me your best smile

mmm, dupa cinci luni.

M-a apucat iar dragul de blogul asta. N-am mai scris din noiembrie, asta inseamna dec., ian., ... martie, aprilie, mda, cam cinci luni. Multut, ce sa zic?!
De ce n-am mai scris, habar n-am. Sau am. Ori ca pentru ca am fost foarte ocupata, ori pentru ca n-am avut ce, ori pentru ca n-am avut chef, ori pentru ca n-am avut net.
Si am mai observat o chestie. De obicei scriu pe blog cand ma plictisesc, ori cand nu mi-e bine.
De fapt, cred ca asa faceti toti. Scrii si pac, te simti mai bine. Ca mai versi din naduf. Si nu de putine ori, mi s-a intamplat ca dupa ce scriu despre ceva anume, sa inteleg mai bine, situatia adica, odata ce am randurile in fata. Probabil pentru ca scriu mai ordonat si mai logic decat gandesc.

Oricum, cand am chef de scris o fac pentru mine, intr-un mod curativ.

Cand n-am chef de scris, o fac cam ca acum. Scriu asa, de dragul vostru.

Azi am fost la o inmormantare. O inmormantare cool (stiu ca pare penibil termenul folosit in contextul asta, dar jur ca asta exprima cel mai bine ce am simtit). Cu lume impacata. Cea mai acceptata si resemnata inmormantare la care am fost vreodata. Si pentru prima data de cand sint prezenta la astfel de evenimente triste, mi-am propus sa fiu atenta la slujba. Si chiar am vrut sa o inteleg. Si recunosc ca mai mult de o treime a fost extrem de plictisitoare. Cel mai mult mi-a placut ca "trupul plange atunci cand se desprinde sufletul de el". Si mi-au mai placut discutiile femeilor mai in varsta care ziceau ca "ieri parea mai impacat, azi este trist. ii pare rau ca a murit. i se vede pe fata." Si m-am uitat si eu. N-am vazut nimic.

Oricum ar fi inmormantarile, cel mai groaznic moment mi se pare cel in care ajungi la cimitir, cand toata lumea arunca un pumn de pamant peste sicriu, sicriul ramane in pamant si lumea pleaca pur si simplu. Just like this. De cand eram mica m-a speriat ingrozitor perspectiva asta si astazi am trait din nou sentimentul asta. Parca nu-mi vine sa plec de acolo. Si as vrea sa strig dupa cei care pleaca: hei, unde plecati toti? si omul asta ce sa faca? ramane aici singur for good?!

Mi-e clar ca nu sint in stare sa accept ideea mortii in nici un fel, sau o accept in felul meu.

Gata. Nu mai am chef de scris.

...paranteze

Astazi mi s-a revelat o culme, si anume cea a misoginismului. Deci culmea misoginismului este sa devii gay. Am zis.

Si cea a discriminarii: mortii cu mortii, vii cu vii. (pe asta am auzit-o)

Si, ca tot am ajuns aici (fac si eu ca Florin Piersic, care-ti lasa impresia ca vorbeste lin si corerent ca un rau de munte, dar de fapt cand termina de povestit o istorioara, trece la alta - sa zicem ca despre un soarece -, in felul urmator: "ia uite, trece un soarece! eiii, si a propos de soarece sa va povestesc eu, dragii mei, cand jucam eu cu Draga Olteanu-Matei, te pup, Draga, si tot asa....") sa va povestesc eu, dragii mei, ce inseamna marketingul sau cat de imbecili sint americanii: cica era odata, mai precis acum 2-3 ani in NY, un om ca toti oamenii, care s-a gandit el sa scrie o carte. Eiii, si cartea a fost scrisa, nici prea bine, nici prea rau. Intr-un cuvant: foarte proasta. Motiv pentru care din primele 2000 de exemplare nu s-a vandut nici unul. Asa ca omul nostru, disperat si fara resurse, dar cu dorinta de a reusi in viata, s-a gandit (adica cred ca s-a gandit, daca nu cumva a fost una dintre acele idei care te loveste in moalele capului si care te face sa te minunezi de cat de destept poti sa fii, tocmai tu, ce dracu!, parca locul asta era mereu ocupat de altii, nu de tine, prostul clasei..ma rog) cum sa faca sa-si vanda cartea. Gandit si facut. Si iata cum, peste noapte a aparut ca dictat prin telefon de o voce ce se odihnea cu fata la tavan, numarand-i crapaturile, urmatorul anunt intr-un ziar, la rubrica matrimoniale: "domn, 98 ani, multimiliardar, vreau sa ma insor cu o fata care sa semene aidoma personajului principal din cartea ics." Inutil sa va mai spun ca respectiva carte a devenit best-seller peste noapte, si tanarul in cauza...si el.

Altfel, sint exact precum ma stiti. Nimic mai mult, nimic mai putin. Bine, unii care de abia acum incep sa ma cunoasca, ar putea fi tentati la un moment dat sa zica: she's tooooo much.

Oh, yeeaehh!

A venit toamna

Daca cineva m-ar fi intrebat anii trecuti, daca imi place job-ul meu, as fi raspuns fara exitare ca imi consider job-ul o sursa de venit si atat. Ba mai mult decat atat, m-as fi grabit sa adaug ca toti cei care afirma ca isi iubesc munca pe care o fac, sint de fapt, niste ipocriti.

[.....aici era un paragraf pe care l-am sters]

Intotdeauna am crezut despre mine ca am avut multe ursitoare la nastere. Mi se intampla prea multe lucruri bune, aproape de la sine. Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreodata eforturi sustinute pentru a obtine ceva. Pur si simplu imi doresc si se intampla. Sint convinsa ca undeva, sus, am o stea calauzitoare si ingeri care ma iubesc.

Si ca decorul sa fie perfect, a venit si toamna. A venit exact asa cum imi place mie. Toamna este anotimpul in care m-am nascut, si, nu stiu daca din cauza asta sau nu, dar este anotimpul care ma starneste cel mai tare. Vara mi-e bine, dar mi-e bine de lene si de huzureala si de dolce far niente. Toamna mi-e bine intr-un fel energic. In vremea asta ma regasesc cu totul. Este perioada din an care ma remonteaza si ma aseaza pe linia de start. In toate directiile.

Odata si-odata tot o sa am apartamentul meu in Manhattan.

And above all, I'm always a woman.

Oameni printre carti

Deci, citesc. Deci, cred ca mi-am revenit din acalmia livresca. Sambata, cand ma plimbam eu tantos prin Carrefour, mi-au cazut ochii pe Turnul Sinucigasilor. Si ori pentru ca mi-a placut titlul, ori pentru ca o mai vazusem prin vreo doua perechi de maini, - in a caror capacitate de a cutreiera printr-o carte am incredere -, cert este ca am ajuns cu cartea acasa si cu dorinta apriga de a o deschide.

De obicei, cu cartile bunute spre bune, se intampla cam asa. La inceput, sa zicem in primele 30-40 de pagini, te gasesti oarecum intr-o relatie de flirt cu cartea. Nici ea nu se dezvaluie toata, dar te vrea prin preajma, nici tu nu esti extrem de captivat, dar sigur nu vrei sa te opresti. Am citit putine carti care sa ma incapcaneze de la bun inceput, de la primele pagini sau primele randuri si care sa ma mentina in starea asta de ostatic de voie, de rupere de lume, pana la sfarsit.

Turnul Sinucigasilor asa incepe. Te sechestreaza odata cu titlul si o face intr-un mod foarte misto. N-am terminat cartea, sper sa o termin in seara asta. Dar dupa vreo suta si ceva de pagini, n-a mai fost ca la inceput. A devenit previzibila si ma gandesc daca nu cumva alte tipologii erau mai intelept alese. Imi place Martin, pana acum.

Cred ca toata lumea atunci cand citeste o carte, incearca sa se identifice cu unul dintre personaje. De regula, principal. Pozitiv sau negativ, asta conteaza mai putin. Trebuie sa nu te cunosti deloc sau sa te cunosti prea putin, ca sa nu fii in stare sa faci exercitiul asta, pentru ca de placut mi-e greu sa cred ca nu-i place cuiva. Mie mi se pare un joc simpatic si de-a dreptul orgasmatic. Un joc pe care-l joc de cand ma stiu si de care nu ma satur. Pentru ca in timp, te raportezi altfel la aceleasi tipologii. Eu cel putin, asa fac. Bine, daca ar trebui sa fiu sincera cred ca imping chestia asta un pic cam departe, pentru ca raportez mult prea mult din ceea ce se intampla intr-o carte, in general, la mine. Si ma gandesc cum as fi reactionat eu, sau ce as fi zis eu, sau daca eu as fi putut face cutare lucru, si daca nu, atunci cum as fi facut. Poate ca exista si vreo boala psihica cu caracteristicile astea. N-am de unde sa stiu, dar cu siguranta nu m-ar mira.

Asa. Sa revin. Si daca nu gasesc un personaj feminin care sa-mi fie pe plac, ma recalibrez spre cele masculine. Se intampla rar sa-mi placa vreunul suficient de tare, dar atunci incep sa-mi construiesc povesti imaginare in legatura cu el, fara nici o legatura cu cartea. Chestia asta imi ingreuneaza cumva lectura, pentru ca practic ma trezesc pe doua planuri. Unul in imaginatia mea, altul in imaginatia autorului. Uite, de exemplu, am facut o pasiune pentru Lordul Henry din Portretul lui Dorian Gray.

Da, nu mai termin cartea acum pentru ca ies afara. S-a intors Vlad din Bulgaria si mi-a adus cadou.

Ceea ce am vrut sa spun, este ca eu consider cartile bune un dar divin. Oricat de pretentios sau pueril ar suna asta.

Una, alta...mai nimic

Vad acum ca n-am mai scris din Mai. Sintem in Iulie. Blogul asta este in paragina totala. Eu asa il simt. Nu-mi place nici schimbarea la fata pe care i-am facut-o si mi-e lene sa revin la cea veche. Asa ca-l las asa, ca pe ratusca cea urata, fara tichie de margaritar.

..........

Am scris primele trei randuri in 30 de secunde si apoi am stat privind tamp spre monitor si spre tastatura, 3 minute. Pentru ca vreau sa scriu si nu vreau sa scriu despre ce vreau sa scriu.

Cred ca au trecut cel putin 3 luni de cand n-am mai citit o carte. Ma bag seara in pat si imi arunc ochii peste niste titluri de pe noptiera. Unele ma tenteaza, pun mana pe carte, o rasfoiesc si daca imi plac cateva randuri, o iau sistematic de la inceput. Citesc eu ce citesc in seara aia, dupa care trec cel putin cateva zile in care nu o mai deschid. Si cand imi vine iar de citit, aproape niciodata nu ma mai tenteaza cartea inceputa deja. Evident ca incep alta, cu care se intampla acelasi lucru. Si tot asa, n-am reusit sa termin o carte de cateva luni.

Nu pot sa citesc fara stare de citit. Nu pot sa citesc daca nu reusesc sa ma rup cu totul de lume si sa-mi stopez toate franturile de ganduri. Citesc si ma trezesc privind in gol aceeasi pagina dupa 10 minute. Si reiau randurile si nu mai inteleg nimic. Si dau vina pe carte, ca e proasta si nu ma prinde.

......

Astazi mi-am dat seama la noul meu loc de munca, ca este pentru prima data cand simt nevoia sa am un animalut pe care sa-l iau la birou. Catel, pisica, iguana, hamster, pasare, broasca testoasa, orice. Numai sa se miste pe langa mine.

De ce vor oamenii sa para altceva decat sint?

Get high with zarzavat

Discutia asta este mult prea sublima ca sa o pastrez doar pentru mine.

Laura: ...tu ai idee in cat timp fierbe un cartof?
Carmen: :))
Carmen: acum 30 min o intrebam pe o prietena care sint zarzavaturile.
Carmen: cred ca 15-20 min asa
Carmen: dupa ochi
Laura: si care sunt zarzavaturi?
Carmen: bagi si furculita in el
Carmen: nici ea n-a stiut
Laura: ah, deci dupa furculita, nu dupa ochi
Laura: eu cred ca zarzavaturile sunt alea verzi
Carmen: daca vrei, baga si ochiul
Laura: ai vazut definitia de pe dexonline?
Carmen: nu m-am uitat
Laura: ZARZAVÁT, zarzavaturi, s.n. Plante comestibile, cultivate în grădini, de la care se consumă mai ales frunzele şi rădăcinile; verdeţuri. – Din tc., bg. zarzevat.
Carmen: ZARZAVÁT, zarzavaturi, s.n. Plante comestibile, cultivate în grădini, de la care se consumă mai ales frunzele şi rădăcinile; verdeţuri.
Carmen: exact
Carmen: adica?
Carmen: numai patrunjel, d'astea, nu?
Laura: creca da..
Carmen: aa, cred ca intra si sfecla
Laura: sfecla???? nu cred..
Carmen: pai nu mananci radacina?
Laura: ba da, da' e prea mare.. i dunno..
Laura: zarzavat e ceva mic si frumos
Carmen: si neaparat verde
Laura: dap
Laura: ce dileme avem
Carmen: iarba, cu alte cuvinte
Carmen: da' nu's sigura
Laura: iarba =)
Carmen: =)

..Alta palarie

...n-ati nimerit gresit, tot eu sint. Doar am spalat putin perdelele si am maturat praful, asa de vara.

Love is all around me

Mi-e bine. Este Sambata, ora 2 dupa-amiaza, iar eu sint inca in pijama. Lenesa, calda si extrem de relaxata. Mi-e bine.

M-am uitat azi-noapte la un interviu cu Paler care mi-a daruit o liniste interioara incredibila si nesperata. Dimineata, cand am povestit despre el, aveam lacrimi in ochi.

De cele mai multe ori, punctele de reper iti apar in viata cand te astepti mai putin si de unde nu te astepti.

Sensul vietii este pana la urma acela ca viata n-are nici un sens. Este viata si trebuie traita.

Love is all around me, and so the feeling grows.

..din invataturile lui Teodosie, catre tatal sau, Neagoe Basarab

Asta-i auzita din spate, la o pizza. Un tricou negru povestea:

"bai, am vrut sa se supere tata pe mine si i-am spus ce-am facut. tot, tot, tot. am vrut sa se supare rau si sa nu ma mai ierte. ca asa simteam eu ca e bine. si el m-a iertat. dupa aia, i-am luat din portofel bani. multi. n-aveam ce sa fac cu ei, pur si simplu nu-mi trebuiau. da' i-am luat. am vrut sa nu-i mai dau lu' tata nici o sansa sa ma ierte din nou."

Pe mine asta cu "sa nu-i mai dau nici o sansa sa ma ierte din nou" m-a interzis.