Women vs. Men

Cred sincer, ca barbatii sint mai inteligenti decat femeile. Nu ma intrebati de ce. Nu pentru ca nu as sti sa raspund, ci dimpotriva, pentru ca sint prea multe de spus in sustinerea afirmatiei.

Mi s-a spus ca judec oameni, situatii, fapte, nu neaparat prin prisma experientelor personale, ci mai mult prin prisma judecatilor pe care le-am capatat din carti, filme, intamplari auzite, etc. Nu stiu daca este un lucru bun sau rau, dar se intampla sa fie reperul meu in a judeca diverse, sa-i zicem asa generic, viata.

Si daca lucrurile ar sta asa, atunci este foarte posibil ca exceptia sa fie tocmai fraza de inceput a acestui post. Cand afirm ca barbatii sint mai inteligenti decat femeile, ma bazez foarte mult pe experienta persoanala.

Sint o persoana extrem de usor de incantat. Foarte multe lucruri marunte ma fac fericita. Gasesc satisfactii si multumire intr-o groaza de tampenii. Lasa-ma 2 ore intr-o papetarie cu pixuri, stilouri si caiete si m-ai facut fericita. Da-mi un cd nou cu piese/filme care-mi plac si mi-ai facut ziua. Plimba-ma intr-un parc si vorbeste-mi de lucruri care conteaza si o sa pretuiesc fiecare secunda. Pune-mi un bilet de avion in mana, - nu conteaza destinatia - si iti garantez ca cel putin 24 h o sa zambesc incontinu.

Primele riduri de expresie apar in jurul gurii sau intre sprancene. Adica ori esti din ala destins, vesel si care rade mult, ori esti mai mereu incruntat, nu numai vara de la soare. Eu le am pe cele din jurul gurii. Semn ca rad mult.

Nu e si asta un reper pe care il ai, atunci cand cunosti pe cineva?! Ba da, cred ca e.

Fact: Barbatilor le place competitia. Barbatii functioneaza la potentialul lor maxim atunci cand sint in competitie. Un barbat pierde mai usor in fata unui alt barbat decat in fata unei femei. La femei este invers. Femeile urasc ideea de a pierde in fata altei femei, dar nu sint nici pe departe la fel de deranjate daca pierd in fata unui barbat.

Corectati-ma daca gresesc. Dar asta nu inseamna ca barbatii sint mai inteligenti?

Cel mai usor observi asta in trafic. Ati observat vreodata comportamenul soferilor la drum lung?

Daca eu, deci femeie, depasesc o masina al carei sofer este barbat, chit ca mergea in dorul lelii pana sa-l depasesc, va garantez ca in maxim 10 min. il vad in spatele meu dandu-mi flash-uri isterice sa ma dau la o parte.

Daca insa, este depasit de un alt barbat, sta linisit pe banda lui si eventual comenteaza resemnat: "da ma, da' uita-te si tu ce masina are", sau detasat: "ia uite-l si pe dementul asta? poate-l gasesc intr-un pom mai tarziu".

Se simt oare barbatii amenintati de femei? Sau se simt datori sa le arate ca locul femeilor este intotdeauna in spatele lor, al barbatilor? (pentru o secunda macar, nu va ganditi la sex, ok? :)) Sau dimpotriva, gasesc mai incitanta competitia cu o femeie? As opta pentru ultima varianta, cu conditia ca femeia sa fie competitiva for real.

Si aici apare problma mea. Femeile nu sint competitive. Nu au gena luptei in ele. S-au nascut pasive, in aceasi masura in care barbatii s-au nascut activi.

Si atunci cand, rar, intamplesc o femeie care le pune probleme, atunci cand rolul dominant nu este fara echivoc si permanent al lor, sint usor buimaci. Si devin interesati. Si curiosi. Si conectati.

Barbatii nu se asteapta sa fie surprinsi de femei. Si atunci cand se intampla sa fie surprinsi, sint intrigati.

Zilele trecut am participat la o intalnire. In afara de mine, mai exista o singura femeie. Restul, 6 barbati. Toti cu atitudine, toti cu pretentii, toti cu aerul de 'mie mi se cuvine". Nu exagerez cu nimic cand spun ca am dominat intalnirea. Treptat. Si marturisesc ca initial am simtit atitudinea lor superioara: "what the fuck, she's a woman!"

Mi-a fost clar din momentul in care m-am ridicat sa plec, ca ma urau. La plecare, unul mi-a strans mana foarte tare si foarte mult. I-am spus zambimd ca ma doare. Chiar ma durea. Bai, nene, mana mea e foarte mica si foarte delicata. Nu o strange in halul asta. Limbajul corpului, limbajul corpului, da' nici in halul asta.

E atat de misto senzatia aia de satisfactie de dupa intalniri de genul asta, cand simti privirile frustrate si rautacioase ale celorlalti. Ce este mai misto, este faptul ca exact privirile alea iti confirma tie valoarea.

Seara, in oras cu niste prieteni, le povesteam amuzata ca am fost un star la intalnire. Au ras. Si ei, si eu.

Azi primesc un mail de la clientul care a participat si el la intalnire: "You were a star on Tuesday".

Ca la premiile MTV.

Si iar am ras.

Mda

So lovely

nu stiu ce titlu sa-i pun

Cum se face ca toata lumea vorbeste despre misterul feminin si nimeni nu vorbeste despre cel masculin? Sa fie oare, pentru ca nu exista nici un mister masculin?

Sa fie barbatii atat de simpli si de usor de decriptat, as in "what you see is what you get"?

Sau, pentru ca barbatii sint mai penetranti, ca deh- asa le este lor natura-, si mai introspectivi, sa tot incerce sa inteleaga femeile. Si tot incercand ei, hopa si paradoxul: cu cat incerci sa intelegi mai tare un lucru, cu atat il complici si te complici, ca in final sa ajungi sa nu mai intelegi nimic. Si atunci apare si misterul feminin, bun de scos la rampa. El exista. But it's all in your head.

Femeile, in schimb, fiind mai mult simtitoare decat analitice, fac tot procesul asta mult mai simplu:
ma iubeste?
da.
sint multumita. e baiat bun.

sau: ma iubeste?
nu
e un porc, atunci.

Pentru femei nu exista nici un mister. Exista rationamente victimizante de genul: "de ce-mi faci asta?", reprosuri "niciodata nu esti aici", etichetari si verdicte: "tu esti de vina". La ele, chiar si in cea mai crunta confuzie, totul este clar. Nici urma de mister. Masculin.

Si de unde nu e, nici D-zeu nu cere. :-)

Si barbatii plang, nu-i asa?

Eu, tu si mass-media

Mie nu-mi plac relatiile in care partenerii nu se "cearta", in care nu au nimic sa-si reproseze, in care totul merge ca uns si toata lumea este zen. Mie-mi plac relatiile cu frecusuri, suisuri, coborasuri, una calda, doua reci, patruzeci calde. Si-mi mai plac relatiile in care se discuta mult. Mult si despre orice. Si-mi place ca daca la patru dimineata, vreau sa vorbesc despre Orhan Pamuk, pacea mondiala, sa-mi barfesc o colega care ma agaseaza sau am dileme existentiale cu privire la culoarea parului, pe care n-ar fi mai bine oare s-o schimb?, sau pur si simplu ma trezesc pentru ca am visat urat, ei bine, am pe cine sa trezesc. Ba chiar cu mari sanse sa si participe la dialog. :)

Mie-mi place sa ma cert, ca sa fiu impacata sau sa impac.

Ador momentele de mici tensiuni intr-un cuplu, atunci cand, dupa o asazisa cearta, amandoi stau imbufnati in colturile lor, fiecare cu monologurile lui imaginare.

El: nu, nu, clar. acum nu trebuie sa mai cedez. sa vada si ea cum e. uita-te la ea cum face pe suparata. tot ea. sa ramai suparata atunci pana cand o sa te impac eu. ce sa-ti spun?! mof-turi. este incorigibila. m-am saturat si de fitzele si de capriciile ei. ma intreb cand o sa se trezeasca ca sa vada realitatea asa cum e? pana atunci o sa intru in silentio stampa. sanatate. dar oare am gresit si eu? chiar sa sufere din cauza asta? mm, pare destul de ingandurata. she's so childish. of, o iubesc asa de tare cand este botoasa. as lua-o in brate acum....

impreuna cu anima....este incredibil. absolut incredibil. cum poate sa-mi spuna toata lucrurile astea? de parca n-ar sti ca ma raneste. si cum ma privea cand imi arunca in fata toate rautatile alea. ok, nici eu nu sint perfecta, dar nu pot suporta gandul ca el chiar gandeste asa despre mine. hmm, ticalos fara inima. fac pariu ca-l doare-n cot acum de toata discutia asta. foarte bine. te doare-n cot? pe mine nici macar acolo....mm, pe undeva are dreptate, totusi. of, it hurts. daca m-ar lua in brate acum...

Si cum stau ei asa, cu ganduri ping-pong, incep sa butoneze telecomanda in ideea de a gasi ceva care sa-i scoata din starea asta de mutenie tampa. Si atunci, ca-n legile lui Murphy, se intampla ca imaginile de pe toate posturile sa aiba legatura cu cearta lor, intr-un mod foarte misto. Ori sint ultimele secvente din Casablanca, ori cineva jura dragostea eterna altcuiva, ori se alearga doi indragostiti pe o plaja pustie, pe Discovery, Cleopatra tocmai il cunoaste pe Marc Aureliu, pe Animal Planet se reproduc mamiferele, pana si canalele de stiri par sa fie partase la conflictul lor.

Si atunci, se cauta timid cu privirea unul pe altul, incercand fiecare sa descopere fundul de ochi al celuilalt, tematori putin ca nu cumva intentiile sa nu le coincida, si izbucnesc aproape simultan intr-un hohot de ras.

Pana la urma e buna si mass-media la ceva.

Body language..the language everybody speaks

Imi place sa fumez pe geam, iar daca este noapte, cu atat mai bine. Serile trecute stateam pe geamul de la bucatarie si fumam. Mi-a atras atentia o fata, care sprijinea un zid in fata geamului meu si plangea. Ma atrag ca un magnet oamenii care plang pe strada. De fiecare data imi creez scenarii si incerc sa-mi deslusesc misterul plansului. Fata plangea mut. Si-a scos telefonul si a format un numar. Vorbea in soapta insa mimica fetzei era mai mult decat expresiva. Nu a trecut foarte multa vreme si a aparut si el. Intre timp ea a avut grija sa isi stearga orice urma de lacrima de pe obraz si sa-si fabrice instant o atitudine demna si verticala. Desi nu auzeam nici un cuvint, stiam ce isi spun si ce se intampla. Ea suparata, dar nu intr-atat incat sa plece si sa nu-i mai dea nici o sansa. Era interesata si se vroia/lasa impacata. Pe el, initial, l-am judecat putin gresit. Nu parea extrem de preocupat de rezolvarea situatiei dar se straduia. A incercat in prima faza sa-i vorbeasca calm, bland, fara atingeri, ceea ce m-a facut sa cred ca nu-i pasa prea tare. Parea neafectat. Dar nu, era in faza de adulmecare. Era suficient sa il privesti, sa ii privesti pozitia corpului, pe masura ce cuvintele se insirau ca niste boabe de orez pe o ata un pic prea lunga, isi arcuia gatul, isi inclina capul (spasit), privea in jos (evaziv), mainile erau dintr-o data in plus ( stingher, neputincios), "sa se foloseasca de ele?!", "nu este oare, putin prea devreme?!"......In tot timpul asta, in care el trecea prin toate furcile caudine, ea era impentrabila si fixa (nu s-a miscat de pe loc cel putin 20 min., in schimb, el nu a stat nemiscat mai mult de 20 secunde). Il asculta oarecum absenta si nu prea convinsa de ce aude. S-au apropiat. El de ea. A mangaiat-o pe fatza, a luat-o de mana, a vrut sa o sarute, nu l-a lasat, atunci a sarutat-o pe gat. Nu s-a impotrivit. Din acel moment, finalitatea imi era clara. Chiar daca lucrurile si jocul asta al re-seducerii, impacarii, pseudo-compromisurilor, re-acceptarii si toata salata de sentimente, a mai continuat ceva vreme. Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec si nu i-am mai urmarit pana cand au terminat, intr-un fel sau altul. Banuiesc ca imbratisati.

Sint voyeur-ista absoluta a tuturor scenelor de genul asta la care pot fi martor.

Sint gesturi care ne tradeaza, care nu ne lasa sa ne camuflam cum ne-am dori, microsemnale. Iar la randul nostru, sintem atat de preocupati sa ne concentram pe ceea ce ni se spune, nereusind intoteauna sa observam ce cuvinte au fost alese pentru transmiterea mesajului, care au fost inflexiunile vocii si cum s-au miscat toate cele in timpul comunicarii. Eu nu reusesc intotdeauna sa fiu congruenta cu incercarile mele de a ma exprima. Nici nu cred ca vreau. Mi-ar fi mult prea usor, ar fi mult prea usor.