Deci, citesc. Deci, cred ca mi-am revenit din acalmia livresca. Sambata, cand ma plimbam eu tantos prin Carrefour, mi-au cazut ochii pe Turnul Sinucigasilor. Si ori pentru ca mi-a placut titlul, ori pentru ca o mai vazusem prin vreo doua perechi de maini, - in a caror capacitate de a cutreiera printr-o carte am incredere -, cert este ca am ajuns cu cartea acasa si cu dorinta apriga de a o deschide.
De obicei, cu cartile bunute spre bune, se intampla cam asa. La inceput, sa zicem in primele 30-40 de pagini, te gasesti oarecum intr-o relatie de flirt cu cartea. Nici ea nu se dezvaluie toata, dar te vrea prin preajma, nici tu nu esti extrem de captivat, dar sigur nu vrei sa te opresti. Am citit putine carti care sa ma incapcaneze de la bun inceput, de la primele pagini sau primele randuri si care sa ma mentina in starea asta de ostatic de voie, de rupere de lume, pana la sfarsit.
Turnul Sinucigasilor asa incepe. Te sechestreaza odata cu titlul si o face intr-un mod foarte misto. N-am terminat cartea, sper sa o termin in seara asta. Dar dupa vreo suta si ceva de pagini, n-a mai fost ca la inceput. A devenit previzibila si ma gandesc daca nu cumva alte tipologii erau mai intelept alese. Imi place Martin, pana acum.
Cred ca toata lumea atunci cand citeste o carte, incearca sa se identifice cu unul dintre personaje. De regula, principal. Pozitiv sau negativ, asta conteaza mai putin. Trebuie sa nu te cunosti deloc sau sa te cunosti prea putin, ca sa nu fii in stare sa faci exercitiul asta, pentru ca de placut mi-e greu sa cred ca nu-i place cuiva. Mie mi se pare un joc simpatic si de-a dreptul orgasmatic. Un joc pe care-l joc de cand ma stiu si de care nu ma satur. Pentru ca in timp, te raportezi altfel la aceleasi tipologii. Eu cel putin, asa fac. Bine, daca ar trebui sa fiu sincera cred ca imping chestia asta un pic cam departe, pentru ca raportez mult prea mult din ceea ce se intampla intr-o carte, in general, la mine. Si ma gandesc cum as fi reactionat eu, sau ce as fi zis eu, sau daca eu as fi putut face cutare lucru, si daca nu, atunci cum as fi facut. Poate ca exista si vreo boala psihica cu caracteristicile astea. N-am de unde sa stiu, dar cu siguranta nu m-ar mira.
Asa. Sa revin. Si daca nu gasesc un personaj feminin care sa-mi fie pe plac, ma recalibrez spre cele masculine. Se intampla rar sa-mi placa vreunul suficient de tare, dar atunci incep sa-mi construiesc povesti imaginare in legatura cu el, fara nici o legatura cu cartea. Chestia asta imi ingreuneaza cumva lectura, pentru ca practic ma trezesc pe doua planuri. Unul in imaginatia mea, altul in imaginatia autorului. Uite, de exemplu, am facut o pasiune pentru Lordul Henry din Portretul lui Dorian Gray.
Da, nu mai termin cartea acum pentru ca ies afara. S-a intors Vlad din Bulgaria si mi-a adus cadou.
Ceea ce am vrut sa spun, este ca eu consider cartile bune un dar divin. Oricat de pretentios sau pueril ar suna asta.
