La multe capitole stau eu prost spre groaznic in ultima vreme, dar de departe cel mai prost stau cu nervii. De fapt nu stiu daca cu nervii, sau cu rabdarea. Nu am rabdare. Da' deloc. Bine, niciodata n-am excelat in zona asta, dar acum o simt cum iese din mine. Si iese si tot iese, pana cand ....ma intreb unde dracu' e rabdarea mea? Eu de ce nu am? Nu face parte din chestiile alea care se impart in mod egal la nastere?
Sint ca un butoi cu pulbere. Nici nu-mi trebuie o intepatura sa explodez. E suficient sa mi se para ca sint intepata. Sau sa simt miros de pucioasa.
Pe de alta parte, nici nu stiu daca consider rabdarea o virtute. Mai degraba, desi pentru multi poate parea ciudat, mi se pare o forma silfida de obedienta. De ce sa am rabdare sa se intample lucruri, cand la fel de bine se pot intampla pe loc, sau cel putin repede?
Nici dovada de intelepciune nu cred ca este si nu cred nici in "daca ai rabdare, lucrurile se vor rezolva de la sine". Bullshit. Daca nu poti sa le rezolvi tu si astepti timpul sa o faca in locul tau, nu inseamna ca esti intelept. Inseamna ca esti neputincios. Si ca nu ai de ales. Alta varianta activa nemaiexistand, nu-ti ramane decat sa ai rabdare.
Habar n-am de ce scriu despre asta. Sint colerica in ultima vreme. In masina ma simt de parca am carbuni incinsi sub scaun, la ghisee imi doresc sa am un compas la indemana, sa-l infig repetat in mana functionarei, cand vorbesc la telefon imi simt venele de la gat cum iau proportii, daca nu gasesc liftul la parter cand intru in bloc, deja sint incruntata.. And so on. Sint ca o bomba care se dezamorseaza putin cate putin. Mai bine explodam o data tare si stiam o treaba.
Am recitit ce am scris si m-a bufnit rasul. Mi-am inchipuit cum ar citi randurile astea cineva cu adevarat zen. Da' zen, zen, cu Yoga, Tantra si respiratii psihedelice. Parca-l si vad pe unul chel, in lotus, aruncandu-mi o privire sfredelitoare si dispretuitoare, as in "ce stii tu?! e vai de capul tau".
Asa o fi, dar pana una-alta...
Fericirea vine din interior, oricum ar fi el. Schizoid, maniaco-depresiv, obsesiv-compulsiv, paranoic, si care-or mai fi.
Sint ca un butoi cu pulbere. Nici nu-mi trebuie o intepatura sa explodez. E suficient sa mi se para ca sint intepata. Sau sa simt miros de pucioasa.
Pe de alta parte, nici nu stiu daca consider rabdarea o virtute. Mai degraba, desi pentru multi poate parea ciudat, mi se pare o forma silfida de obedienta. De ce sa am rabdare sa se intample lucruri, cand la fel de bine se pot intampla pe loc, sau cel putin repede?
Nici dovada de intelepciune nu cred ca este si nu cred nici in "daca ai rabdare, lucrurile se vor rezolva de la sine". Bullshit. Daca nu poti sa le rezolvi tu si astepti timpul sa o faca in locul tau, nu inseamna ca esti intelept. Inseamna ca esti neputincios. Si ca nu ai de ales. Alta varianta activa nemaiexistand, nu-ti ramane decat sa ai rabdare.
Habar n-am de ce scriu despre asta. Sint colerica in ultima vreme. In masina ma simt de parca am carbuni incinsi sub scaun, la ghisee imi doresc sa am un compas la indemana, sa-l infig repetat in mana functionarei, cand vorbesc la telefon imi simt venele de la gat cum iau proportii, daca nu gasesc liftul la parter cand intru in bloc, deja sint incruntata.. And so on. Sint ca o bomba care se dezamorseaza putin cate putin. Mai bine explodam o data tare si stiam o treaba.
Am recitit ce am scris si m-a bufnit rasul. Mi-am inchipuit cum ar citi randurile astea cineva cu adevarat zen. Da' zen, zen, cu Yoga, Tantra si respiratii psihedelice. Parca-l si vad pe unul chel, in lotus, aruncandu-mi o privire sfredelitoare si dispretuitoare, as in "ce stii tu?! e vai de capul tau".
Asa o fi, dar pana una-alta...
Fericirea vine din interior, oricum ar fi el. Schizoid, maniaco-depresiv, obsesiv-compulsiv, paranoic, si care-or mai fi.