Zenobia

"Zenobia îmi devansa gesturile şi intentiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu, desi s-ar putea spune că nu traiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenta.

Aveam impresia că pana si tacerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care il stiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simtit de obicei ca o impacare, ca o stiinta totală şi linistita.

Ea ma ferea de explicatii; stiam amandoi că nu e nevoie sa reformulam ci sa traim conform lumii aceleia presimtite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente si idei se topea de la sine, aparenta dezordine capata coerenta; aceasta cerea însă destul chin şi suferinta: ca să le pot suporta, suprafata mea de contact pe atunci încă fragila ma obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenta şi echivocul intrau în joc doar ca aparente ale posibilului pe cand, dimpotrivă, intelegerea formulată mi se parea pe jumatate pierduta.

Zenobia ma ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitata, în parte presimtita, dar care mă indreptatea să mă îndoiesc de realitatea perceptiilor mele; această natură constituia pentru ea campul firesc al existentei.

In norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi miscarea lumii, se dezlegau ca sa se lege altfel, iar noile lor legaturi făceau loc altora, infinit îmbogatite, deveneau altceva, ramanand într-un fel aceleasi.

Stiam ca obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilitatii si ca starea obsesiva, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decat la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizata. Zenobia cunostea mania şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele."


Asculta mai multe audio Muzica

Cuplu

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Ana Blandiana