Make the best of it

Pana ma dezmeticesc eu dupa sarbatori, va ofer spre savurare un text care are sa va scoata din amorteala iernii si hibernarea psihica.

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Cum ne trecem şi ne petrecem viaţa? O bună întrebare pentru mahmureala obştească de după sărbători. Eşti obosit, nu prea sprinţar la minte, dezabuzat. Te vizitează, palid, gîndul deşertăciunii (şi balastul indigestiei), cu tot alaiul lor de platitudini solemne. Ce sens au lucrurile? Cum trăim? La ce bun? Ca să mă simt cît de cît activ şi inteligent, încropesc, în grabă („în grabă“ e mult spus) un inventar: cîte tipuri de trecere prin viaţă există?

Tipul A: Subzistenţa. N-ai timp să reflectezi la rostul vieţii. Te străduieşti să obţii, mai mult sau mai puţin decent, substanţa ei zilnică, materia ei vitală. Eşti ocupat şi obosit. Abia dacă poţi savura mici episoade de refacere, în week-end sau în concediu. În rest, n-ai nici o poftă de metafizică. Speri doar să nu te lovească vreo nenorocire.

Tipul B: Consumul. Viaţa ţi-e dată ca să te simţi bine, să te bucuri, să te distrezi. Pentru asta îţi trebuie, în mod normal, mijloace, drept care e inevitabil să te ocupi niţeluş şi de cîştig. Lucrezi atît cît să-ţi asiguri răgazurile. Te defineşti prin gaşcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef. Vrei „trăiri“. Multe şi nu prea problematice. Dacă ai noroc, nici nu-ţi dai seama cînd ţi-a trecut vremea. Dacă n-ai, te încurci, de timpuriu, în propriile tale plăceri. Tipul B are şi subtipuri: consumului frivol i se adaugă, de pildă, uneori, preocuparea pentru imaginea de sine: te amuzi cu oarecare filozofie, eşti un artist, un original, un aventurier. Nu te laşi contaminat de meschinăriile vieţii burgheze. Arzi, eroic, lumînarea la ambele capete. Alteori, consumul e întrerupt, ciclic, de alunecări depresive, de spectrul vidului. De care încerci să scapi refugiindu-te din nou în consum.

Tipul C: Aşteptarea de sine. Ai vrea, încă din adolescenţă, să fii altfel. Simţi că eşti altfel. Aştepţi de la tine isprăvi de anvergură, dar nu ştii exact de ce natură ar putea fi acele isprăvi, nu le poţi da un chip definit. Să scrii? Ce? Să ajungi celebru printr-o performanţă specială? Care? Să faci o carieră exemplară? În ce domeniu? Viaţa se scurge în plasa unei permanente interogativităţi cu privire la perspective. Ai scurte accese de angajare, urmate de deziluzii care te demobilizează. Între timp, trăieşti din expediente, mereu convins că e vorba de ceva pasager, care nu te reprezintă. Îţi menajezi, tenace, orele libere (ca să poţi reflecta în linişte la ce-ar fi de făcut), cultivi plezirismul blînd al cîtorva tabieturi private şi te epuizezi în lungi conversaţii cu prieteni (care au o foarte bună părere despre calităţile şi potenţialul tău).

Tipul D: Pragmatismul. Ai, de la bun început, o imagine clară despre ce vrei să realizezi (confundînd, cum spunea Petre Ţuţea, idealurile cu unele scopuri onorabile): vei munci, vei cîştiga, vei avea bunăstarea ta, casa ta, maşina ta, familia ta, respectabilitatea ta. Spre sfîrşit, vei numi toate întîmplările prin care ai trecut pe drumul spre succes „experienţă de viaţă“. Vei da sfaturi celorlalţi (mai ales tinerilor) şi vei patrona, plicticos, dar senin, mari festivităţi familiale sau instituţionale. Te vei socoti un „model“, un ins care şi-a făcut datoria.

Tipul E: Căutarea de sine şi construcţia interioară. Ca şi cei aparţinînd tipului C, eşti preocupat de propria identitate, dar, spre deosebire de ei, nu reuşita publică te interesează. Vrei să obţii desăvîrşirea lăuntrică, armonia şi împlinirea alcătuirii tale de adîncime. Încerci să găseşti şi să experimentezi felurite versiuni de disciplină spirituală, frecventezi sfera religiosului, cauţi, halucinat, calea. E un parcurs nobil, dar primejdios, la capătul căruia, dacă nu ai şansa unei opţiuni limpezi, întemeiate pe discernămînt şi echilibru sufletesc, poţi eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.

Tipul F: Cercetarea şi reflexivitatea. Trăieşti cu dorinţa de a ieşi din viaţă mai ştiutor, mai lămurit decît ai intrat. „Nu vreau să mor prost!“ – spunea Alexandru Dragomir. „Vreau să înţeleg angrenajul în care am fost aruncat.“ Tot restul e subsidiar: munceşti, iubeşti, te bucuri, suferi, dar fundalul fiecărui fragment de viaţă e mereu acelaşi: cum se explică lucrurile, care (şi ce) este adevărul? Din păcate, răspunsul nu e niciodată garantat, iar primejdia unei vieţi de tip secund, anexate ideii şi implicînd neglijarea patosului ei nemijlocit e redutabilă. Din ambiţia unei bogăţii cognitive fără măsură, poţi ieşi sărăcit şi strîmb.

Tipul G: Dedicaţia. Trăieşti ca să te dăruieşti unei instanţe din afara ta, te regăseşti în faptul de a te abandona, de a ieşi din sine, de dragul unei idei, al unui proiect grandios, al unui om. Te realizezi slujind. O familie, o întreprindere, o utopie. Sau opera proprie, ipostaziată în monument exterior, care îţi va supravieţui. Pendulezi între eroism (civic) şi activism bezmetic. Între zel constructiv şi agitaţie dizolvantă. Mereu în serviciul celuilalt, rişti, adesea, să-ţi pierzi chipul.

Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume. Şi deşi mă recunosc în cîte o parte din toate cele de mai sus, despre mine n-am zis încă nimic.


jacques brel -mathilde
Asculta mai multe audio Divertisment

Baloane si sex

Sexul este stalpul si totodata etalonul oricarei relatii. Am zis.


Nena - 99 Luftballons
Asculta mai multe audio Muzica

I love to hate

Niciodata nu am crezut ca razbunarea este apanajul unei minti meschine, al unui suflet slab sau impotent. Daca exista cineva pe lumea asta care poate afirma cu onestitate ca nu a simtit dorinta de a se razbuna, este ori rupt de realitate, ori este de o platitudine desueta. Sa crezi ca iertarea iti inalta sufletul si iti aduce epoleti si medalii, mi se pare totusi adorabil, dar nu pentru mine. Sentimentul de ura si razbunare, iti poate aduce satisfactie deplina si in plus iti dezvolta din plin simtul creativ, iti mentine flacara sufletului vie, iti ofera uneltele necesare pentru a construi. E ceva rau in asta? Deloc.

Nu cred in sabloane si in doctrine sociale aberante si contrare logicii, nu cred in "principii" si regului de conduita unanim acceptate. Cred in ceea ce simt si in ceea ce-mi dicteaza logica si structura mea interna.

Daca te raportezi la viata ca la o lupta continua, atunci esti perfect constient de faptul ca ceea ce te anima in lupta este dorinta de apreciere, de putere, recunoastere, satisfactie si victorie. Cum poti invinge iertand? Ce legatura are iertarea cu succesul? O data ce ai intrat in lupta, esti automat in competitie. Iar cand esti in competitie nu te plangi de miscarile adversarului si nu te culci noaptea pe perna nadusita de ganduri inlacrimate care-ti purifica sufletul si nici nu te gandesti ca D-zeu e sus si le vede pe toate si cei care ti-au gresit vor plati candva pentru asta. Este foarte adevarat ca ei s-ar putea sa plateasca, dar sa te resemnezi la gandul unei probabilitati asupra careia nu ai nici cel mai mic control, decat eventual cateva rugaciuni asidue inainte de culcare, imi suna a gelatina si a flori de mucegai. Si de fapt, ceea ce vezi tu ca plata si ca o echilibrare a situatiei tale nedrepte, nici macar nu reprezinta o plata. Este un alt adversar care nu s-a culcat pe perna suspinand a jale sau mimand iertarea si a acceptat regulile jocului. Iar satisfactia ta in cazul asta, ar fi cea a unui pion anemic care este multumit de faptul ca regele in final, a matrasit calul care te-a eliminat pe tine din comepetitie.

Iertare vs. ura. As alege cu ochii inchisi in aproape orice situatie, ura. Ura este constructiva si totodata o recuzita importanta a unei structuri psihice puternice si integre. Ura este vie, activa, patimasa, frematanda. Iertarea este pasiva, moale, inerta, neputincioasa. Ma abtin sa comentez despre nobletea iertarii. Cati dintre noi pot ierta cu adevarat un rau suferit? Cati ar putea ierta la modul real, care o fi acela? Sa poti sa spui impacat: am iertat si sint impacat cu mine. Sa poti sa lasi in spate, eul tau, orgoliul tau, constiinta propriei valori? Nu cred ca poate sa faca nimeni asta la modul absolut si perfect sincer fata de el insusi. Vad iertarea mai degraba ca pe o acceptare a situatiei si ca pe o autopozitionare a celui care iarta pe un loc inferior.

Cred cu tarie ca satisafactia pe care ti-o da o razbunare animata de o ura sublima si perfect justificata este incomparabil mai mare, fata de "satisfactia" pe care ti-o aduce actiunea de a ierta. Iertarea nu te purifica. Te minti sa crezi asta. Si nici nu te insufleteste. Nu te face nici mai bun, cel putin nu in sensul bunatatii pe care o intelegi tu. Te face sa fii privit ca o victima sigura si a doua oara. Te face sa speri ca a doua oara "adversarul" va aprecia faptul ca l-ai iertat si nu va mai fi la fel de crud. Iertarea nu-ti aduce apreciere. Razbunarea, da. Ce preferi: sa fii iubit cum vor ei, sau sa fii temut cum vrei tu?

Bare hands

Ma tot surprind in timp ce imi privesc mainile. Intotdeauna mi-au placut mainile mele. (in caz ca aveati dubii, da, chiar sint narcisista) Sint mici si longiline, fine, delicate, energice, nervoase si expresive.

Atunci cand cunosc oameni noi, ma uit la multe lucruri pre-evaluare. Nu-mi dau seama daca am o ordine prestabilita, dar sigur am sa ma uit la ce vad pe fata, la expresia ochilor, a gurii, a fruntii, la fund ( am o teorie in legatura cu fundul: un fund cool, nu exista decat pe un corp la fel de cool, per a contrario, nu ai cum sa vezi un corp naspa cu fund misto), la pantofi, la haine si la maini.

Sint extrem de curioasa si mereu surprinsa de diversitatea lor. Cel mai mult imi displac mainile foarte mari si nedefinite. Apoi nu-mi plac mainile foarte scurte, late si boante. Nu-mi mai plac mainile flasce. Cei cu maini moi si lipsite de vigoare sint oamenii care nu iti strang mana aproape niciodata. Iti intind o bucata meduzata de carne, pe care o abandoneaza in mana ta. Cred ca din categoria oamenilor astora, se selecteaza cu succes cei care sint extrem de usor de manipulat.

Sint fantastice mainile, si cu siguranta sint printre cele mai fascinante instrumente pe care le posezi. Poti mangaia cu aceeasi mana cu care lovesti. Poti impinge cu aceeasi mana cu care apropii. Poti respinge cu aceeasi mana cu care chemi. Poti crea cu aceeasi mana cu care plivesti buruieni. Poti scrie cu aceeasi mana cu care bati cuie. Poti ucide cu aceeasi mana cu care bei ceai.

De cele mai multe ori creativitatea nu are alt vehicol pentru a se exprima, in afara lor.

Si pentru ca nu au valente intrinseci, utilizarea lor trebuie sa fie in perfecta congruenta cu restul omului.

Women vs. Men

Cred sincer, ca barbatii sint mai inteligenti decat femeile. Nu ma intrebati de ce. Nu pentru ca nu as sti sa raspund, ci dimpotriva, pentru ca sint prea multe de spus in sustinerea afirmatiei.

Mi s-a spus ca judec oameni, situatii, fapte, nu neaparat prin prisma experientelor personale, ci mai mult prin prisma judecatilor pe care le-am capatat din carti, filme, intamplari auzite, etc. Nu stiu daca este un lucru bun sau rau, dar se intampla sa fie reperul meu in a judeca diverse, sa-i zicem asa generic, viata.

Si daca lucrurile ar sta asa, atunci este foarte posibil ca exceptia sa fie tocmai fraza de inceput a acestui post. Cand afirm ca barbatii sint mai inteligenti decat femeile, ma bazez foarte mult pe experienta persoanala.

Sint o persoana extrem de usor de incantat. Foarte multe lucruri marunte ma fac fericita. Gasesc satisfactii si multumire intr-o groaza de tampenii. Lasa-ma 2 ore intr-o papetarie cu pixuri, stilouri si caiete si m-ai facut fericita. Da-mi un cd nou cu piese/filme care-mi plac si mi-ai facut ziua. Plimba-ma intr-un parc si vorbeste-mi de lucruri care conteaza si o sa pretuiesc fiecare secunda. Pune-mi un bilet de avion in mana, - nu conteaza destinatia - si iti garantez ca cel putin 24 h o sa zambesc incontinu.

Primele riduri de expresie apar in jurul gurii sau intre sprancene. Adica ori esti din ala destins, vesel si care rade mult, ori esti mai mereu incruntat, nu numai vara de la soare. Eu le am pe cele din jurul gurii. Semn ca rad mult.

Nu e si asta un reper pe care il ai, atunci cand cunosti pe cineva?! Ba da, cred ca e.

Fact: Barbatilor le place competitia. Barbatii functioneaza la potentialul lor maxim atunci cand sint in competitie. Un barbat pierde mai usor in fata unui alt barbat decat in fata unei femei. La femei este invers. Femeile urasc ideea de a pierde in fata altei femei, dar nu sint nici pe departe la fel de deranjate daca pierd in fata unui barbat.

Corectati-ma daca gresesc. Dar asta nu inseamna ca barbatii sint mai inteligenti?

Cel mai usor observi asta in trafic. Ati observat vreodata comportamenul soferilor la drum lung?

Daca eu, deci femeie, depasesc o masina al carei sofer este barbat, chit ca mergea in dorul lelii pana sa-l depasesc, va garantez ca in maxim 10 min. il vad in spatele meu dandu-mi flash-uri isterice sa ma dau la o parte.

Daca insa, este depasit de un alt barbat, sta linisit pe banda lui si eventual comenteaza resemnat: "da ma, da' uita-te si tu ce masina are", sau detasat: "ia uite-l si pe dementul asta? poate-l gasesc intr-un pom mai tarziu".

Se simt oare barbatii amenintati de femei? Sau se simt datori sa le arate ca locul femeilor este intotdeauna in spatele lor, al barbatilor? (pentru o secunda macar, nu va ganditi la sex, ok? :)) Sau dimpotriva, gasesc mai incitanta competitia cu o femeie? As opta pentru ultima varianta, cu conditia ca femeia sa fie competitiva for real.

Si aici apare problma mea. Femeile nu sint competitive. Nu au gena luptei in ele. S-au nascut pasive, in aceasi masura in care barbatii s-au nascut activi.

Si atunci cand, rar, intamplesc o femeie care le pune probleme, atunci cand rolul dominant nu este fara echivoc si permanent al lor, sint usor buimaci. Si devin interesati. Si curiosi. Si conectati.

Barbatii nu se asteapta sa fie surprinsi de femei. Si atunci cand se intampla sa fie surprinsi, sint intrigati.

Zilele trecut am participat la o intalnire. In afara de mine, mai exista o singura femeie. Restul, 6 barbati. Toti cu atitudine, toti cu pretentii, toti cu aerul de 'mie mi se cuvine". Nu exagerez cu nimic cand spun ca am dominat intalnirea. Treptat. Si marturisesc ca initial am simtit atitudinea lor superioara: "what the fuck, she's a woman!"

Mi-a fost clar din momentul in care m-am ridicat sa plec, ca ma urau. La plecare, unul mi-a strans mana foarte tare si foarte mult. I-am spus zambimd ca ma doare. Chiar ma durea. Bai, nene, mana mea e foarte mica si foarte delicata. Nu o strange in halul asta. Limbajul corpului, limbajul corpului, da' nici in halul asta.

E atat de misto senzatia aia de satisfactie de dupa intalniri de genul asta, cand simti privirile frustrate si rautacioase ale celorlalti. Ce este mai misto, este faptul ca exact privirile alea iti confirma tie valoarea.

Seara, in oras cu niste prieteni, le povesteam amuzata ca am fost un star la intalnire. Au ras. Si ei, si eu.

Azi primesc un mail de la clientul care a participat si el la intalnire: "You were a star on Tuesday".

Ca la premiile MTV.

Si iar am ras.

Elogiul neglijentei

"Avem o parere nejustificat de proasta despre oamenii neglijenti. Cand nu-i privim ca pe niste imprastiati incapabili de a duce ceva la capat, ii consideram, in cel mai bun caz, niste firi comode care ne indispun prin dezordinea pe care o lasa in jur. Distrati, avand mereu aerul ca plutesc printre realitati si semeni, neglijentii au proasta reputatie de a fi frivoli. In realitate, rar gasesti oameni mai adanci, mai consecventi si mai bine asezati in lume ca firile neglijente. Ceea ce inseamna ca exista o profunzime a neglijentei pe care o confundam cel mai adesea cu superficialitatea, ba chiar cu comoditatea snoaba si cabotina.

De fapt, profunzimea unui om neglijent vine din intuitia nespus de fina cu care a fost daruit din nastere, un fel de simt al esentelor care ii ingaduie sa nu se opreasca niciodata la aparente. Dotat cu flerul de a putea discerne imediat insemnatatea de insignifianta, neglijentul este un fantast a carui atentie este mereu absorbita de orizontul interior al obsesiilor sale. Radacinile lui interioare sint atat de adanci, incat nu mai are nevoie de ancore care sa-l lege de realitate. Si daca duce lipsa de simtul detaliilor, e pentru ca poseda in exces simtul nuantelor. E ca pisica ce nu vede geamul din cauza prazii pe care o intrezareste dincolo de luciul acestuia.

Privit din afara, neglijentul pare un om lipsit de aderenta la realitate, cand, de fapt, el este o natura compulsiva, a carui imaginatie s-a concentrat asupra catorva, putine, dar foarte importante probleme de viata. E precum un somnambul ale carui vedenii sint singurele prezente demne de interesul lui. Tocmai de aceea, din randul neglijentilor se aleg marii visatori, ganditorii si vizionarii religiosi. Mistuiti de o lume a himerelor esentiale, ei nu mai au puterea de a privi cu atentie lumea concreta a semenilor. Trec prin ea cu usurinta si lejeritate. Sint ca niste mistici intr-o lume intesata de pragmatici.......Dar in mediul de electie al fantasmelor interioare, ei sint de o elevatie vecina cu inspiratia divina."

Leapsa

Colectia de lepse, iarna-primavara 2009. Asta de acum vine de la Cougar.

1. SINT buricul pamantului. Si cumulul experientelor de pana acum. Si complicata. Si stangace.
2. AS VREA sa mi se indeplineasca toate dorintele, visele, planurile, aspiratiile.
3. PASTREZ toate scrisorile pe care le-am primit de-a lungul vremii intr-o cutie de pantofi. Este aproape plina.
4. MI-AS DORI sa plec din tara.
5. NU IMI PLACE sa mi se spuna ce sa fac, sa mi se dea sfaturi cand nu le solicit, sa fiu mintita, sa ma uit la sf-uri, sa stau in umbra.
6. MA TEM de apa. Rau de tot.
7. AUD chiar daca nu ma intereseaza.
8. IMI PARE RAU cand ranesc oamenii la care tin.
9. IMI PLAC oamenii inteligenti, vacantele/plecarile neprogramate, chestiile care imi suscita interesul si atentia, provocarile.
10. NU SUNT ipocrita. Nu sint punctuala.
11. CANT aproape zilnic.
12. NICIODATA nu spun niciodata.
13. RAR imi exprim sentimentele cu adevarat.
14. PLANG destul de des. Plang la filme de cand ma stiu, plang de bine, de rau. In general, atunci cand sint coplesita de emotii. De orice fel.
15. SUNT CONFUZA cand imi ratacesc punctele de reper.
16. AM NEVOIE de dragoste, liniste si echilibru. Piece of mind, cum ar veni.
17. AR TREBUI sa ma las de fumat.
18. AS PUTEA sa fiu actrita.

And leapsa goes to D-fens, Motzoc , Fly, si Bucurenci

Me? Absofuckinglutely irresistible :-)

Sint magnetica. Nu glumesc, nu sint vanitoasa si nici nu exagerez.

Doar ca nu pot sa fiu oarba cand vad ce reactii starnesc si ce efect am asupra oamenilor.

Poate zambiti si va spuneti in sinea voastra: "cata infatuare". Nu zambiti.
Asa stau lucrurile. Jur.

Maine

Daca e adevarat ca timpul vindeca ranile, tot ce imi pot dori este sa ma proiectez in viitor si sa raman acolo. "Acolo" unde sa-mi fie bine. "Acolo" unde sa ma trezesc dimineata stransa de brate calde cu miros de somn si cu buze lipite pe ceafa. Sa caut cu privirea o pereche de ochi adormiti si fericiti, in care sa citesc "sint aici, iubita mea". Atunci am sa ma rasfat cu un marait si am sa ma lipesc de corpul tau cald si am sa te intreb sagalnic: coffee, tea, me? Iar tu, vrand sa ma tachinezi, sa-ti ridici o spranceana ca si cum ai medita intens la raspuns, ai sa-mi spui zambind strengareste in coltul gurii: tu, tu, tu, tu si tu. si cafea.

Vreau sa-mi intind mana dupa tine, de cate ori am nevoie si vreau sa ma simt in palma ta ferita de tot ce mi se poate intampla rau. Sa ma certi cand gresesc, sa ma admiri cand sint cea mai grozava, sa ma intelegi cand sint capricioasa si suspicioasa, sa ma ciufulesti cand iti sint draga, sa-mi combati ideile, sa nu te grabesti sa ma impaci de la primul colt de buza lasat in jos a bosumflare, sa fii complicat si sa ma surprinzi, sa ma faci sa rad, sa fii mandru ca sint iubita ta, sa-mi asculti amuzat toate tampeniile pe care le debitez, sa-mi pui ulei si otet in salata si sa-mi incurajezi visele.

As da orice sa-ti vad fata, cand esti intr-o intalnire si primesti sms-ul meu cu "vreau sa facem dragoste".

Ramai intentionat in spate, sa te uiti la fundul meu si crezi ca eu nu-mi dau seama. Te joci de-a nepasatorul si de-a inabordabilul, cand in realitate tot ce vrei, este sa insist sa-ti spun ca mi-ai lipsit. Chiar si 10 minute.

Cand te mangai, vreau sa-ti exorcizez toti demonii. Cand ne plimbam pe strada, vreau sa te tin de mana. Vreau sa te priveasca toate femeile, si tu sa nu ai ochi decat pentru mine. Vreau sa mancam acadele si vata pe bat si sa radem din nimic, naiv si copilaros. Sa poti sa pui degetul pe moment si sa poti sa spui: sint fericit. nu vreau sa fiu in alta parte. aici imi e locul.

Vreau sa ne privim si sa ne stim, fara sa fie nevoie sa ne spunem. Eu sa fiu tu si tu sa fii eu, sa ne contopim si sa ne apartinem fiecaruia si amandurora.

Vreau sa fiu vulnerabila si sa nu-mi fie frica. Vreau ca tu sa fii mai puternic, doar pentru ca esti cu mine.

Ai raspunsuri la toate de ce-urile mele.

In masina, cant, vociferez, rad, te sarut, ma alint, comentez si tu-mi spui: uita-te la tine. n-am cum sa nu te iubesc.

Imi place sa te musc si sa-ti simt mirosul pe pielea mea. Imi place cand esti incapatanat si botos si cand esti fascinat de tot felul de lucruri pe care eu nu le inteleg. Imi place cand citesti si esti incruntat si concentrat. Te iubesc atunci cand, serios, ca un om mare, imi povestesti gandurile si ideile tale despre viata.
Te iubesc pentru ca mi-e bine, doar pentru ca esti. Un copil mare. Si toata viata ai sa fii la fel. Te iubesc cand nu renunti. Te iubesc cand plangi, cand razi de mine si cand te alinti, desi nu vrei sa recunosti.

Iti place cand sint geloasa si posesiva si "las botul" si te umfli in pene cand simti privirile admirative ale barbatilor de pe strada, oprindu-se asupra mea si atunci te apropii de mine si ma iei de mana si-mi spui in soapta: esti doar a mea!

Sintem atat de diferiti si totusi atat de asemanatori.

Azi

Nu se compara nimic cu ziua de vineri, somnul fara griji de dimineata si sentimentul de eliberare.

Si rasul. Rasul este cel mai misto lucru care ne-a fost daruit noua, oamenilor, cea mai democrata modalitate de exprimare.

Stelele care cad, nu pier?

Daca mai aud pe cineva, ca imi spune ca sint o femeie puternica, ii sparg capul. Cu mana mea. De fapt nu cu mana mea, cu un baros. Sa fiu sigura ca-mi iese. Bine, pentru asta ar trebui sa pot sa ridic si barosul.

Daca ma gandesc bine acum, nici nu stiu cum arata un baros, dar suna, nu stiu, folositor scopului.

Ascult muzica. Si sint influentata de piese. De fapt, de o vreme buna incoace, sint influentata si de suflarea vantului. Si nu o spun in sensul in care as fi meteo-sensibila. Ca meteo-sensibila sint oricum.

Cred ca pe langa asta, sint nebuna. Nebuna in cel mai peiorativ mod posibil. Cat de peiorativa poate sa fie nebunia?! Nu cred ca e ca-n cantecul ala cu we're never gonna survive, unless... we get a little crazy. Cred ca e putin mai mult decat little. Cred ca un mess total.
Si cand e mess total, ce face un oligofren?

Fuge de realitate. Asta fac eu. De cand ma stiu fac asta. Baga-mi-as picioarele sa-mi bag, in capul meu de imbecila, ca nu invat nimic.

Se anunta la stiri ca vine potopul. Toata lumea fuge sa se salveze. Si eu ce fac? Vad cum se revarsa apele, vad cum se aduna si mai multe, si mai multe, stiu ca n-am colac de salvare, stiu ca nu stiu sa inot si ca sint incapabila sa ma salvez singura, si ce aleg?! Aleg sa raman dracului incotopenita, sa vad cum vine potoptul. Sa fiu eu sigura ca asta se intampla si nu altceva. Sa ma atinga. Sa n-am nici macar scuza " I didn't see it coming".

-Buna ziua? Sint eu, potopul. Am auzit ca ma tot chemati. Scuze ca am intarziat. Am vrut sa va mai dau o sansa. Stiti ca multi se razgandesc dupa ce ma cheama si am crezut...Sinteti sigura ca.....?
- A, dar intrati. Poftiti! Luati loc. Cum unde? Aici in capul mesei. Sau mai bine in camera de zi. Simtiti-va ca acasa. Nu cred ca o sa plecati prea curand. Si-n plus sint sigura ca vreau sa va ofer toate conditiile.


Si totusi carnea asta de pe mine, zvacneste a viata. Nu sint de piatra. Amortirea in care traiesc, starea asta de anchilozare, zilele care trec infiorator de greu, nu reprezinta un punct critic. Ma ascund de mine si ma doare mai mult decat daca m-as lasa libera.

Mi-e dor sa dansez. Daca as fi fost Dumnezeu, i-as fi facut pe toti dansatori.

Ce ar trebui, in fond, sa vrem de la viata asta? Ce are valoare si ce are miza?

Loaded

La multe capitole stau eu prost spre groaznic in ultima vreme, dar de departe cel mai prost stau cu nervii. De fapt nu stiu daca cu nervii, sau cu rabdarea. Nu am rabdare. Da' deloc. Bine, niciodata n-am excelat in zona asta, dar acum o simt cum iese din mine. Si iese si tot iese, pana cand ....ma intreb unde dracu' e rabdarea mea? Eu de ce nu am? Nu face parte din chestiile alea care se impart in mod egal la nastere?

Sint ca un butoi cu pulbere. Nici nu-mi trebuie o intepatura sa explodez. E suficient sa mi se para ca sint intepata. Sau sa simt miros de pucioasa.

Pe de alta parte, nici nu stiu daca consider rabdarea o virtute. Mai degraba, desi pentru multi poate parea ciudat, mi se pare o forma silfida de obedienta. De ce sa am rabdare sa se intample lucruri, cand la fel de bine se pot intampla pe loc, sau cel putin repede?

Nici dovada de intelepciune nu cred ca este si nu cred nici in "daca ai rabdare, lucrurile se vor rezolva de la sine". Bullshit. Daca nu poti sa le rezolvi tu si astepti timpul sa o faca in locul tau, nu inseamna ca esti intelept. Inseamna ca esti neputincios. Si ca nu ai de ales. Alta varianta activa nemaiexistand, nu-ti ramane decat sa ai rabdare.

Habar n-am de ce scriu despre asta. Sint colerica in ultima vreme. In masina ma simt de parca am carbuni incinsi sub scaun, la ghisee imi doresc sa am un compas la indemana, sa-l infig repetat in mana functionarei, cand vorbesc la telefon imi simt venele de la gat cum iau proportii, daca nu gasesc liftul la parter cand intru in bloc, deja sint incruntata.. And so on. Sint ca o bomba care se dezamorseaza putin cate putin. Mai bine explodam o data tare si stiam o treaba.

Am recitit ce am scris si m-a bufnit rasul. Mi-am inchipuit cum ar citi randurile astea cineva cu adevarat zen. Da' zen, zen, cu Yoga, Tantra si respiratii psihedelice. Parca-l si vad pe unul chel, in lotus, aruncandu-mi o privire sfredelitoare si dispretuitoare, as in "ce stii tu?! e vai de capul tau".

Asa o fi, dar pana una-alta...

Fericirea vine din interior, oricum ar fi el. Schizoid, maniaco-depresiv, obsesiv-compulsiv, paranoic, si care-or mai fi.

A venit toamna

Daca cineva m-ar fi intrebat anii trecuti, daca imi place job-ul meu, as fi raspuns fara exitare ca imi consider job-ul o sursa de venit si atat. Ba mai mult decat atat, m-as fi grabit sa adaug ca toti cei care afirma ca isi iubesc munca pe care o fac, sint de fapt, niste ipocriti.

[.....aici era un paragraf pe care l-am sters]

Intotdeauna am crezut despre mine ca am avut multe ursitoare la nastere. Mi se intampla prea multe lucruri bune, aproape de la sine. Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreodata eforturi sustinute pentru a obtine ceva. Pur si simplu imi doresc si se intampla. Sint convinsa ca undeva, sus, am o stea calauzitoare si ingeri care ma iubesc.

Si ca decorul sa fie perfect, a venit si toamna. A venit exact asa cum imi place mie. Toamna este anotimpul in care m-am nascut, si, nu stiu daca din cauza asta sau nu, dar este anotimpul care ma starneste cel mai tare. Vara mi-e bine, dar mi-e bine de lene si de huzureala si de dolce far niente. Toamna mi-e bine intr-un fel energic. In vremea asta ma regasesc cu totul. Este perioada din an care ma remonteaza si ma aseaza pe linia de start. In toate directiile.

Odata si-odata tot o sa am apartamentul meu in Manhattan.
And above all I'm alaways a woman.

Depind de...

Leapsa pe blog mi se pare o joaca de-a adevar si provocare. Dan, capitan de plai m-a provocat si eu trebuie sa ma asez confortabil pe canapea, intinsa eventual, -eu, nu canapeaua-, si sa-ncep sa ma caut de dependente.

Buna, sint Carmen si sint dependenta de:

..si stau, si stau, si in prima faza mi-am zis: n-am nici o dependenta, nu depind de nimic, n-am ce sa scriu. Atunci, bine. Asta e. Scrie ca nu depinzi de nimic, ca asa esti tu..mai cu mot decat ceilalti. Hapciu. Unde e batista? Hapciu. Repedeeeee. Unde naiba e? Aha, am gasit un servetel. Uite acum imi dau seama ca atunci cand sint racita, sint dependenta de servetele.

Si asa au inceput sa curga dependentele mele. (tot imi vine sa scriu dependinte. cred ca visez la o casa mai mare. de fapt, visez sa am birou intr-o camera. numai birou adica).

Adictia care mi-a venit la prima strigare, este 3, pentru ca le vad mai bine asa, asociate.
Carti, muzica, filme. De ce? Pai e simplu. Pentru ca ele ma invata ce e bun in viata. Si pentru ca imi tin creierul treaz, imi mentin imaginatia bolnava, ma motiveaza, relaxeaza, tonifica, deconcentreaza, ma educa, ma lumineaza, ma intriga, ma rog, cam ce va fac si voua.
Internet. O fi bine, o fi rau, bucurosi ( ce-o mai face bucurenci?!) le-om duce toate, de e pace, de-i razboi. Nu, nu asta vroiam sa zic. Ma simt ca dracu sa recunosc asta, nu-mi convine deloc, dar asta e. Si cand zic ca sint dependenta, credeti-ma, chiar sint. Sint in stare sa sar pe calculator dupa ce deschid prima jumatate de ochi dimineata. De multe ori ma trezesc resemnata si consolata si-mi zic: oricum n-as putea sa-mi practic job-ul fara net. Nu pe dracu.
Apa calda. Nu pot fara dus dimineata si seara. A propos de asta, am constatat de ceva vreme ca atunci cand fac dus (baie nu-mi place sa fac) aproape intotdeauna dupa ce ma limpezesc, pe omoplatul drept imi ramane spuma. Si de acum sint curioasa si ma uit special sa vad daca este acolo si este de fiecare data. Asa ies de la dus, cu spuma pe umar, si imi pun halatul meu roz (cred ca este singura chestie roz pe care o am) deasupra.
Lapte demachiant. Nu pot sa adorm daca nu ma demachiez, chiar daca nu sint fardata. Dar este o senzatie misto, care-mi place.
Aaaa, era sa uit.
Telefonul mobil. Trebuie sa-l am si sa fie incarcat, altfel nu sint completa. Basca agenda din care stiu maxim 5 contacte pe dinafara.
Acum, n-as zice ca sint chiar dependenta, dar imi place la nebunie sa discut in contradictoriu, fie doar si de dragul exercitiului, nu de al credintei in ideea respectiva. Sa polemizez suna mai elegant, totusi.
Aprecieri. Nu glumesc si marturisesc cu mana pe inima. Sint dependenta de aprecieri. Pe care le merit.

Cafeaua, tigarile, sofatul, etc. pe astea nu le consider dependente. Sint manii. Fac parte din viata mea pentru ca eu le permit.

Daca am fost incoerenta este pentru ca am febra.

Din cate posturi am citit pe tema asta, nimeni n-a scris ca e dependent de sex. Ciudat. Si daca dragoste nu e, atunci sa facem.

Sa se aseze sub lumina reflectorului sau a lampii de la sectie, dupa caz, So what? ca-mi place foarte tare cum scrie.

Love me if you dare

Ma salbaticesc pe zi ce trece. Nu-mi mai plac oamenii. Nu-i mai vreau langa mine si fac tot ce pot sa-i evit. Daca-i spui unui om ca e prost, se va tine scai de tine sa-ti demonstreze ca nu este asa. Ma port urat cu ei, si cu cat ma vor mai tare prin preajma, cu atat mai repede fug in directia opusa. Si alerg pana ma trezesc singura la capatul drumului. Si am ce mi-am dorit, pentru ca nu am avut grija sa-mi doresc ce trebuie. Momentele astea imi tihnesc. Ma linistesc, ma adun si ma intorc. Atunci toti se bucura de revenirea mea si eu ma bucur de bucuria lor.

Ca un arc care se intinde pe masura impulsului primit.

Nu-mi cunosc limitele. Cand ma gandesc la asta ma ingrozesc. Cu cateva mici exceptii, stiu ca limitele mele sint un teren virgin care asteapta temator prima penetrare. Mandra corabia, mester carmaciul.

Stiu ca parintii isi invata copiii inca de mici sa evite sa investeasca sentimental prea mult. Pentru ca pot suferi. Si le explica ca este mai comod daca nu s-ar implica emotional. Sau daca se implica totusi sa o faca intr-o cat mai mica masura. Copiii stiu de mici, de la primul genunchi zdrelit, ca suferinta nu e buna iar parintii lor tocmai le explica ca aceasta poate fi evitata. Si mai stiu ca parintii lor, sint singurii pe lumea asta care le vor binele. Drept urmare, ii asculta. Cam asta au incercat si parintii mei sa faca cu mine. In mare parte, le-a reusit.

Oamenii sint masochisti aproape in totalitate. Iar daca masochismul este coroborat si cu un orgoliu doar usor exagerat, atunci goana dupa senzatii asazis tari, nu va ajunge niciodata la linia de sosire.

Fara exceptie, in toate cuplurile pe care le cunosc se intampla in felul urmator: cel care iubeste mai mult, este cel care primeste mai putin, cel care iubeste mai putin, primeste inzecit mai mult decat da. Este aproape o lege a firii. Daruitorul, sa-i spun asa, cel care iubeste mai mult, este multumit cu ce are. Este asemenea unui biet calator insetat, prigonit prin desert, care vede apa foarte aproape si are senzatia ca poate sa o atinga oricand. El stie ca nu e acolo dar are nevoie sa o vada. Apa reprezinta certitudinea ca iubirea ii este impartasita. Paradoxul lipsei ca plus. Intr-un mod la fel de bizar, cel nemultumit este mai mereu acela care iubeste mai putin, dar primeste tot. Si este firesc sa fie asa, pentru ca fiind la randul lui masochist si egoist nu primeste ce are nevoie. Ar vrea sa dea mai mult, dar cuiva care nu are nevoie de iubirea lui. Vrea sa fie ignorat, sfidat, repudiat ca sa poata iubi. Iar daca primeste toate astea, pretinsa iubire se autodizolva. Si tot asa, lantul nu se inchide niciodata. Diferenta o face modul in care alegi sa-ti traiesti viata: sub semnul ratiunii sau sub semnul emotiilor.

Calcaiul lui Ahile nu incape in patul lui Procust.

Mi se tot spune ca sint ingrozitor de egoista. Sint, nu neg. Ce ma intriga este faptul ca mi se spune cu titlu de aducere la cunostinta, nicidecum cu repros. Ba chiar am senzatia ca multora le face placere ca sint egoista si ca orice ar face, nevoile si dorintele mele vor fi mereu mai importante decat ale lor.

L-am auzit odata pe un foarte bun prieten, povestindu-le unor amici despre mine: "daca vrea ceva, cere. iar daca nu obtine, isi ia singura. dar la sfarsit vine sa-ti spuna: imi cer scuze, dar chiar am avut nevoie"

Si-mi aduc aminte ca ma uitam curioasa sa observ ce gen de reactie pot avea cei care auzeau asta. Eu sint. Priviti-ma! Sint monstruoasa. Urati-ma! Huiduiti-ma!

Dar nu. Ma priveau cu drag si simpatie. Eram chiar mai atragatoare.

Lumea ma iubeste asa cum sint, pentru ca lumea este masochista.

Nu-mi vine sa cred ca eu chiar scriu randurile astea.

De maine veti putea sa ma mai iubiti? Pentru ca eu am nevoie de dragostea voastra.

Nu, de data asta nu vreau sa comentati.

Carmen-ness

Cand mi-am facut blogul asta, nu mi-am inchipuit ca posturile mele vor fi personale. De fapt, nu mi-am inchipuit nimic. La dracu. Daca nu scriu despre cum sint si ma tot ascund in spatele unor cuvinte lungi si erudite, ce-am rezolvat? Puteam sa-mi fac un blog juridic spre exemplu, dar atunci nu l-as fi denumit asa.

Despre mine...Sint cea mai extrovertita si in acelasi timp cea mai introvertita persoana pe care o cunosc. Introvertismul ( exista cuvantul asta? si la urma urmei, daca Bush jr. o face, eu de ce n-as face-o?) meu este dificil de descifrat. Este si mai dificil de identificat. Imi este usor, chiar foarte usor sa comunic, relationez cu tot felul de persoane, cu diverse statute sociale, varste, sexe, orientate in orice fel si in orice directie. Greu imi este insa, sa-i las sa se apropie, sa ma descopere, sa vorbesc despre inner-ul meu, despre mine in prasele, despre mine in strafundurile catacombale ale sufletului. Nu-mi scapa nici o pana, si de cele mai multe ori nici nu simt nevoia sa ma pun pe tava, gata preparata.

Dar asta nu ma impiedica sa-mi dau seama ca nici daca as vrea, n-as putea. Sau mi-ar fi foarte greu. Si ar trebui manusi chirurgicale pentru operatia asta. Pentru ca psihicul meu este extrem de labil si de neasezat.

Este ca si cum ai incerca sa te plimbi prin labirinticele gradini britanice, cu un foarfece in mana, necesar pentru plivitul buruienilor, dar exact cand identifici un ciulin si incerci sa-l elimini, auzi cum pocnesc mugurii altora, mai multi si mai maligni si te intrepti grabit spre ei, spunandu-ti ca pericolul napadirii este iminent, dar multumit totusi, pentru ca ai identificat tumoarea. Dar alta de abia ia nastere.

Scriu randurile astea la lumina difuza a unui bec, dintr-un microbuz care goneste in noapte. Ma simt ca-n filmele lui Tarkovski.

E prea cald si nu mi-e bine si geamurile nu se deschid. Nu aveam pix, asa ca i-am cerut soferului, care se uita din cand in cand la mine, gandindu-se probabil ca intrec masura si ii consum mina.

Scriu cu agenda pe genunchi. Mi s-au uscat buzele. Un sarut fierbinte si umed le-ar prinde bine.

Ce ciudat! Langa mine sta un barbat care incearca sa traga cu ochiul la ce scriu acum. Am ridicat coperta agendei intre noi si scriu asa cum copiam la examene. Pe furis. Daca randurile astea sint sortite, probabil, sa ajunga intr-un jurnal pe net, de ce le feresc de privirile unui necunoscut?

In din ce in ce mai desele momente de sinceritate, atunci cand ma uit la mine, in mine, cand ma contemplu si ma detest....chiar nu mi-e bine. Poate vomit in autobuz....ma descompun in mii de particule ca apoi sa ma recompun dupa alte reguli, si imi dau seama ca nu sint nici pe departe asa grozava cum ma cred. Sint mediocra. Si urasc sa fiu mediocra.

Este trist sa constati ca te balacesti in mlastina mediocritatii de ceva vreme si ca iti lipsesc ambitii majore. Ii permit spiritului meu sa lancezeasca intr-o pasivitate contemplativa si atat.

Vreau sa ma tintuiasca o strafulgerare ancestrala care sa ma ilumineze, care sa-mi deschida calea, sa-mi lumineze drumul. Vreau sa am o stea calauzitoare.

Si mai trist este ca dupa ce am sa termin de scris randurile astea si am sa inchid agenda, am sa fiu exact ca pana acum.

Ma uit pe geam si imi vad reflexia in geamul murdar, sprijinita cu capul de spatarul capitonat al scaunului....of, cat de vulnerabila par, ...sint.

She never took the train alone,

She hated being on her own,

She always took me by the hand

And say she needs me.

De ce-mi vine sa plang?

Daca incep sa plang acum, soferul si tipul de langa mine vor crede ca sint nebuna.

Da. Toti avem cate un -ness in coada numelui, care ne defineste. Carmen-ness.

Asa am vazut eu intr-un film.

Me gustas io

Nu stiu altii cum sint, dar eu in ultima vreme am slabit serios. Fara sa fie nevoie, fara sa-mi propun, fara sa-mi schimb modul de alimentatie, care in alta ordine de idei a fost mai tot timpul haotic, fara sa vreau, fara sa fiu bolnava, in fine...just like that. Evident ca lumea din jurul meu a inceput sa se ingrijoreze si sa emita pareri care mai de care mai docte. E de la stres. Oboseala. Ia si tu niste vitamine. Esti indragostita? Ti-ai facut analizele? Nu mai fuma! Odihneste-te mai mult! Mananca mai des si mai sanatos si mai mult..Si mai ce??

Mama a inceput in perioada asta o campanie subtila presarata de sfaturi tipic materne, orice conversatie cu ea terminandu-se invariabil cu "Ai mancat? Sa-ti faci analizele!" Primele dati am reactionat agresiv: "Lasa-ma-n pace, n-am nimic, nu-mi fac nici o analiza, ma simt foarte bine". Pe cine sa conving!? Aveti si voi mame, stiti si voi cum e. Nu scapi, n-ai cum. Mi-am facut si analizele (nu va mai spun cum m-a intepat tovarasa asistenta de mi-a traumatizat si echimozat mana o luna de zile). Toate bune. Ok, ma gandesc eu. Acum macar le-am inchis gura. Sint bine, sanatoasa, ceea ce va doresc si voua. Ai mei s-au linistit la modul cel mai clasic cu putinta:" Oricum n-a fost ea mai grasa niciodata."

Buun, numai ca povestea nu se termina aici. Toti, dar absolut toti cei cu care ma intalnesc, in special cei pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme, se simt datori sa intrebe:" wow, de ce ai slabit atat?" Fuck off. I can't take it any more.
Si totul a culminat in seara asta, cand trecand prin fata La fourmi-ului( a propos de La Fourmi, zilele trecute treceau 2 tipi prin fata magazinului iar unul dintre ei glasuieste: ia sa vedem daca este deschis aici la aprozar) de la parterul blocului meu, ma intalnesc cu o batranica foarte simpatica, care vine de ani de zile in fata supermarketului, zilnic, ca la serviciu...asteptand sa-i mai intinda vreo gospodina mai darnica ceva maruntis pentru a-si asigura si ea cosul zilnic. O salut zambind (chiar mi-e draga) si o aud: da' ce-ai slabit mama asa? Hai nu, ca asta le intrece pe toate. Pana aici. Mi-e bine, multumesc. Si pe bune daca nu am simtit compasiune si grija in vocea ei.

Am trecut mai departe si cum mergeam pe strada cu mp3-ul in urechi, ma gandeam la situatia asta si mi-am amintit de alta faza.

Acum vreo 2 luni, intru intr-un magazin sa-mi iau ceva de mancare. Printre alte chips-uri, caramele si gume, iau si iaurt zuzu cu 3% grasime, pentru ca asa imi place mie iaurtul: gras si gros. Ok. Ajung la casa, vanzatorul isi face datoria, inregistreaza produsele din cos si ajunge la iaurtul meu. Observa ca este din cel cu 3% grasime, sinapsele lui se adapteaza imediat situatiei, compileaza femeie-iaurtgras-silueta-nu bun si rosteste plin de solicitudine: dar avem si iaurt fara grasimi. Eu: Multumesc, acesta este foarte bun. Si atunci el isi ridica ochisorii lui de vanzator, ca sa vada cu cine vorbeste, ma vede, ma scaneaza fulgerator si zice ingaduitor. Ah, da. ( ca si cum inteleg de ce, normal ca 3% grasime) :))

Ei, si cum mergeam eu topaind pe strada cu Child in time-ul lui Deep Purple, introspectand amuzata greutatea mea dilematica, ma bufneste rasul. Cine zice ca sint slaba la ce se raporteaza? Exista vreun sistem de referinta si in cazul asta? Sint slaba pentru cine si pentru ce? Nu sint eu slaba, sinteti voi grasi. Eu sint mirobolanta.:)

Today

Este util sa stai si sa lancezesti. Este util sa stai si sa cugeti. Este util sa privesti oameni. Ca sa nu mai spun ca este si mai usor sa-i privesti pe ei decat sa te privesti pe tine. Si am observat ca este mult mai usor sa observi ceva care nu-ti place, decat sa recunosti, sa admiti ceva care-ti place, sa stii ca-ti place si sa te bucuri ca-ti place. Mi se pare paradoxal ce se intampla. Pentru ca, desi este mai usor, mai firesc, mai natural si mai sincer sa vezi frumosul din jurul tau, un algoritm social, aparent bine inteles dar nociv pentur sufletul tau, te indruma subliminal spre o zona fada si liniara, pe cat de adevarata pe atat de falsa. Zona in care ai senzatia ca ti-e bine pentru ca nu esti impresionabil, iar felul in care te joci de-a sarcasticul si inabordabilul iti confera o aura speciala care te tine departe de tot si la un loc caldut, zona in care ti pe par demni de dispret toti cei care nu-ti impartasesc preferintele in materie de muzicaflorifetefilmesaubaieti, zona in care ai impresia ca parcurgerea catorva carti, multe dintre ele lectura obligatorie in liceu, te transforma per se intr-un redutabil interlocutor, sau si mai grav, intr-un formator de opinii, doar pentru ca ai auzit de scrierea cuneiforma, de mitul androginului, de Alhambra si Andaluzia, de Mircea Badea, de acrostihuri, de Scylla si Charybda, de fructe confiate, de Deep Purple sau de Pazvante Chioru', de HBO sau AXN, de noaptea Valpurgiei, de pitch-uri, de secretul lui Polichinelle sau de PIB. Zona in care crezi ca esti stapan pe viata ta, crezi ca esti liber dar esti mai inlantuit decat Prometeu iar lanturile sint mai multe si mai grele decat ai vrea tu sa accepti vreodata.

Cam asa vad eu oamenii din jurul meu. Si astea sint cazurile fericite. Fiecare alergand cu precadere pentru necesitati stabilite in concordanta cu propriul sistem de valori, care de cele mai multe ori este imprumutat sau preluat din mers, adaptat orientarii sociale. Pentru ca asa trebuie. But what's good for you, is not necessarily for the best. You're so ahead of yourself, that you forgot what you need.

Nu pot sa nu observ o inclinare, o pornire masochista a oamenilor spre prapastiile abisului. Oamenii se abrutizeaza, se dezumanizeaza, se instraineaza, isi pierd simturile, li se estompeaza simtirea. Mai trist este ca fara toate atributele astea se pierd pe ei. Iar regasirea este de multe ori imposibila. Caracatita care i-a prins nu cedeaza usor. Si oricum, lupta nu este dreapta si egala. Cum poti lupta corect cu cineva cu mai multe brate decat ale tale!? Si de ce sa lupt, isi zic ei, cand mi-e bine asa? Sa lupti pentru ca pierzi ce este esential, pierzi fundamentul, pierzi insasi ratiunea de a fi..tu, pierzi ...pierzi viata din tot.

Nu ma plac in ultima vreme. Nu ma plac deloc. Complic lucrurile simple si simplific lucrurile complicate. Nu mai stiu sa fiu sincera cu mine, am uitat sa apreciez, cuantific in exces, abandonez usor, imi sesizez o atitudine "know-it-all" de care mi-e greata, nu stiu sa fiu recunoscatoare, ma las dominata de orgoliu, am nevoie de victorii ca sa simt ca traiesc, mi-e frica de vulnerabilitate, imi urasc egoismul salbatic si imi detest superficialitatea, care culmea, imi complica viata in loc sa mi-o simplifice. Cu cat dogoreste soarele mai puternic si cu cat este mai clar curcubeul pe un cer senin, cu atat sint eu mai aproape de furtuna, iar cand apar norii apocaliptici si rafalele de vant si vuietul sinistru al furtunii, mie mi-e bine. Si nu e bine.

Houston, we have a problem!

Vrei sa scrii si nu stii cu ce sa incepi. Gandurile iti trec prin cap cu o viteza mai mare decat a navei Apollo 13 si cu o traiectorie cel putin la fel de sinusoidala. Te pregatesti de aselenizare dar, fatalitate, iti explodeaza un motor si alimentarea normala cu oxigen a creierului este intrerupta. De undeva de la baza, ai senzatia ca o asa-zisa echipa de control lucreaza pentru tine. Ei or lucra, dar tu esti cel care nu mai are provizii, tu esti cel care trebuie sa-si gestioneze energia astfel incat sa-i ajunga pana intr-un oarecare punct terminus, deocamdata incert.

She knows, she gave, she hopes in time,

She waits in line for all these things that will make her real,

She holds the cold, she feels so fooled by all this pain she has revealed,

She hopes, she cries, she holds inside all these things that will make her real....

Am rasfoit zilele trecute Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. De citit, l-am citit de vreo 3 ori pana acum, dar este cartea la care stii/vrei/simti sa te intorci. Mi-am amintit de.... "contrariul pacatului nu este virtutea, contrariul pacatului este libertatea"....iar asta este de departe cea mai desteapta chestie pe care am citit-o in ultima vreme.

Intre munte si mare

Simt cum imi salasluiesc gandurile intr-o devalmasie totala. Sint nostalgica si acaparatoare. Ma gandesc la mine, la trecut, imi revad existenta, ma regasesc copil fiind. Imi amintesc de genunchii vesnic insangerati, de santierele prin care ne faceam cazemate, de leaganul care m-a izbit in mijlocul fruntii, de "tara-tara, vrem ostasi" .... Am fost ceea ce se cheama un copil de oras. Mult timp nu am stiut sa fac diferenta dintre o rata si o gasca. Imi amintesc cum ne lua bunica de la gradinita, pe mine si pe Ruxi si cum eu cantam tare pe strada si spuneam poezii fara sa-mi ceara nimeni, si cum Ruxi, mai mare decat mine si vadit rusinata de comportamentul meu, ii spunea bunicii: "fa-o sa taca". La vremea aceea, la intreabarea " ce vrei sa te faci?", raspundeam "fiul muntilor". Ceva mai tarziu, idealurile mi s-au modificat. Ma vroiam vanzatoreasa.

In clasa I-a, stiam sa scriu deja. Eram stangace. Invatatoarea insa a avut grija sa ma dezobisnuiasca de acest "prost" obicei, amenintandu-ma cu indicatorul. Am ramas la fel de stangace, insa acum scriu (si) cu dreapta. Se spune ca emisfera stanga, cea care corespunde mainii drepte este raspunzatoare pentru logica, matematica, cercetare, stiinta, partea rationala cu alte cuvinte, in timp ce emisfera dreapta, ce corespunde mainii stangi, reprezinta muzica, arta, creativitatea, perceptia, emotiile. In felul acesta imi explic multe lucruri. Demult, stangacii erau considerati persoane malefice, posedate de demoni. Cu dreapta se face semnul crucii iar pe umarul stang se cuibaresc dracusorii. La chinezi si japonezi, dreapta este partea rea, intunecata, iar tot ce tine de stanga este nobil, pur, frumos. .Totul este relativ. Asta da, truism.

In momentul asta nu-mi place marea, nu-mi place Vama. Vreau Vama mea. Imi amintesc de noaptea din vama de acum cativa ani, cand un individ gol, de fapt imbracat cu aerul din vama si cu mantia invizibila a alcoolului, a urlat ca un leu care-si vede puii sfartecati: "as stinge luna daca as putea." De Vama aia mi-e dor.

Imi plac alpinistii si pioletii lor. Sint ascendenti. Nu exista decat un singur drum, o singura cale. In sus. Ratezi cu pioletul o stanca prea dura, prea rigida, lovesti din nou pana iti faci loc in munte. Aluneci de pe un versant abrupt, te folosesti de acelasi piolet. In cadere insa, pioletul nu este suficient. Iti mai trebuie carabiniere si hamuri si corzi. Ca-n viata, vorba lui Chilian.

Cu cateva clipe in urma m-am surpins mangaindu-mi curbura taliei. Cand stau culcata pe o parte, goala, o percep ca pe cea mai senzuala parte a corpului. Ma fascineaza curbura asta. In narcisismul meu, mi se pare desavarsita. M-as saruta acolo daca as putea.