Si barbatii plang, nu-i asa?

Se egzista ceva mai inaltator? Ha?

Am zis.
Imi pare rau ca nu gasesc varianta originala. Asta e mai de fitze, mai plictisita. Nu simti trairea. Si-i scade, asta, ...valoarea.

Stelele care cad, nu pier?

Daca mai aud pe cineva, ca imi spune ca sint o femeie puternica, ii sparg capul. Cu mana mea. De fapt nu cu mana mea, cu un baros. Sa fiu sigura ca-mi iese. Bine, pentru asta ar trebui sa pot sa ridic si barosul.

Daca ma gandesc bine acum, nici nu stiu cum arata un baros, dar suna, nu stiu, folositor scopului.

Ascult muzica. Si sint influentata de piese. De fapt, de o vreme buna incoace, sint influentata si de suflarea vantului. Si nu o spun in sensul in care as fi meteo-sensibila. Ca meteo-sensibila sint oricum.

Cred ca pe langa asta, sint nebuna. Nebuna in cel mai peiorativ mod posibil. Cat de peiorativa poate sa fie nebunia?! Nu cred ca e ca-n cantecul ala cu we're never gonna survive, unless... we get a little crazy. Cred ca e putin mai mult decat little. Cred ca un mess total.
Si cand e mess total, ce face un oligofren?

Fuge de realitate. Asta fac eu. De cand ma stiu fac asta. Baga-mi-as picioarele sa-mi bag, in capul meu de imbecila, ca nu invat nimic.

Se anunta la stiri ca vine potopul. Toata lumea fuge sa se salveze. Si eu ce fac? Vad cum se revarsa apele, vad cum se aduna si mai multe, si mai multe, stiu ca n-am colac de salvare, stiu ca nu stiu sa inot si ca sint incapabila sa ma salvez singura, si ce aleg?! Aleg sa raman dracului incotopenita, sa vad cum vine potoptul. Sa fiu eu sigura ca asta se intampla si nu altceva. Sa ma atinga. Sa n-am nici macar scuza " I didn't see it coming".

-Buna ziua? Sint eu, potopul. Am auzit ca ma tot chemati. Scuze ca am intarziat. Am vrut sa va mai dau o sansa. Stiti ca multi se razgandesc dupa ce ma cheama si am crezut...Sinteti sigura ca.....?
- A, dar intrati. Poftiti! Luati loc. Cum unde? Aici in capul mesei. Sau mai bine in camera de zi. Simtiti-va ca acasa. Nu cred ca o sa plecati prea curand. Si-n plus sint sigura ca vreau sa va ofer toate conditiile.


Si totusi carnea asta de pe mine, zvacneste a viata. Nu sint de piatra. Amortirea in care traiesc, starea asta de anchilozare, zilele care trec infiorator de greu, nu reprezinta un punct critic. Ma ascund de mine si ma doare mai mult decat daca m-as lasa libera.

Mi-e dor sa dansez. Daca as fi fost Dumnezeu, i-as fi facut pe toti dansatori.

Ce ar trebui, in fond, sa vrem de la viata asta? Ce are valoare si ce are miza?

Cam atat a fost....

..si ce-a fost, a fost. M-am hotarat. Zilele astea, am sa sterg blogul asta. Vreau doar sa mai am timp sa mai recitesc inca o data cateva randuri care-mi sint dragi, dupa care o sa apas butonul: delete.

PS: astazi mi-am luat un sandwich. era cu rosii, initial. Am rugat-o pe vanzatoare sa-mi inlocuiasca rosiile cu castraveti. A facut-o. Dupa care, am vazut ca alte sandwich-uri aveau si masline. Am intrebat-o daca poate sa-mi puna si masline. A raspuns: sigur. Si mi-a zambit. Intre timp, sandwich-ul meu era deja in toaster. A luat alte comezi. A facut alte lucruri. A scos sandwich-ul. Putea sa uite de masline. N-a uitat. A fost atenta la mine si la ce imi doream. M-am uitat recunoscatoare la ea. In momentul ala, eram convinsa ca este singurul om de pe fata pamantului pentru care conteaza ce vreau.

Asta a fost primul si singurul lucru bun care mi s-a intamplat in ultima vreme. Lucrurile pot sa fie atat de simple. Voi, oamenii, sinteti orbi cateodata. Si surzi.

Loaded

La multe capitole stau eu prost spre groaznic in ultima vreme, dar de departe cel mai prost stau cu nervii. De fapt nu stiu daca cu nervii, sau cu rabdarea. Nu am rabdare. Da' deloc. Bine, niciodata n-am excelat in zona asta, dar acum o simt cum iese din mine. Si iese si tot iese, pana cand ....ma intreb unde dracu' e rabdarea mea? Eu de ce nu am? Nu face parte din chestiile alea care se impart in mod egal la nastere?

Sint ca un butoi cu pulbere. Nici nu-mi trebuie o intepatura sa explodez. E suficient sa mi se para ca sint intepata. Sau sa simt miros de pucioasa.

Pe de alta parte, nici nu stiu daca consider rabdarea o virtute. Mai degraba, desi pentru multi poate parea ciudat, mi se pare o forma silfida de obedienta. De ce sa am rabdare sa se intample lucruri, cand la fel de bine se pot intampla pe loc, sau cel putin repede?

Nici dovada de intelepciune nu cred ca este si nu cred nici in "daca ai rabdare, lucrurile se vor rezolva de la sine". Bullshit. Daca nu poti sa le rezolvi tu si astepti timpul sa o faca in locul tau, nu inseamna ca esti intelept. Inseamna ca esti neputincios. Si ca nu ai de ales. Alta varianta activa nemaiexistand, nu-ti ramane decat sa ai rabdare.

Habar n-am de ce scriu despre asta. Sint colerica in ultima vreme. In masina ma simt de parca am carbuni incinsi sub scaun, la ghisee imi doresc sa am un compas la indemana, sa-l infig repetat in mana functionarei, cand vorbesc la telefon imi simt venele de la gat cum iau proportii, daca nu gasesc liftul la parter cand intru in bloc, deja sint incruntata.. And so on. Sint ca o bomba care se dezamorseaza putin cate putin. Mai bine explodam o data tare si stiam o treaba.

Am recitit ce am scris si m-a bufnit rasul. Mi-am inchipuit cum ar citi randurile astea cineva cu adevarat zen. Da' zen, zen, cu Yoga, Tantra si respiratii psihedelice. Parca-l si vad pe unul chel, in lotus, aruncandu-mi o privire sfredelitoare si dispretuitoare, as in "ce stii tu?! e vai de capul tau".

Asa o fi, dar pana una-alta...

Fericirea vine din interior, oricum ar fi el. Schizoid, maniaco-depresiv, obsesiv-compulsiv, paranoic, si care-or mai fi.

Com'on girl, give me your best smile

mmm, dupa cinci luni.

M-a apucat iar dragul de blogul asta. N-am mai scris din noiembrie, asta inseamna dec., ian., ... martie, aprilie, mda, cam cinci luni. Multut, ce sa zic?!
De ce n-am mai scris, habar n-am. Sau am. Ori ca pentru ca am fost foarte ocupata, ori pentru ca n-am avut ce, ori pentru ca n-am avut chef, ori pentru ca n-am avut net.
Si am mai observat o chestie. De obicei scriu pe blog cand ma plictisesc, ori cand nu mi-e bine.
De fapt, cred ca asa faceti toti. Scrii si pac, te simti mai bine. Ca mai versi din naduf. Si nu de putine ori, mi s-a intamplat ca dupa ce scriu despre ceva anume, sa inteleg mai bine, situatia adica, odata ce am randurile in fata. Probabil pentru ca scriu mai ordonat si mai logic decat gandesc.

Oricum, cand am chef de scris o fac pentru mine, intr-un mod curativ.

Cand n-am chef de scris, o fac cam ca acum. Scriu asa, de dragul vostru.

Azi am fost la o inmormantare. O inmormantare cool (stiu ca pare penibil termenul folosit in contextul asta, dar jur ca asta exprima cel mai bine ce am simtit). Cu lume impacata. Cea mai acceptata si resemnata inmormantare la care am fost vreodata. Si pentru prima data de cand sint prezenta la astfel de evenimente triste, mi-am propus sa fiu atenta la slujba. Si chiar am vrut sa o inteleg. Si recunosc ca mai mult de o treime a fost extrem de plictisitoare. Cel mai mult mi-a placut ca "trupul plange atunci cand se desprinde sufletul de el". Si mi-au mai placut discutiile femeilor mai in varsta care ziceau ca "ieri parea mai impacat, azi este trist. ii pare rau ca a murit. i se vede pe fata." Si m-am uitat si eu. N-am vazut nimic.

Oricum ar fi inmormantarile, cel mai groaznic moment mi se pare cel in care ajungi la cimitir, cand toata lumea arunca un pumn de pamant peste sicriu, sicriul ramane in pamant si lumea pleaca pur si simplu. Just like this. De cand eram mica m-a speriat ingrozitor perspectiva asta si astazi am trait din nou sentimentul asta. Parca nu-mi vine sa plec de acolo. Si as vrea sa strig dupa cei care pleaca: hei, unde plecati toti? si omul asta ce sa faca? ramane aici singur for good?!

Mi-e clar ca nu sint in stare sa accept ideea mortii in nici un fel, sau o accept in felul meu.

Gata. Nu mai am chef de scris.

...paranteze

Astazi mi s-a revelat o culme, si anume cea a misoginismului. Deci culmea misoginismului este sa devii gay. Am zis.

Si cea a discriminarii: mortii cu mortii, vii cu vii. (pe asta am auzit-o)

Si, ca tot am ajuns aici (fac si eu ca Florin Piersic, care-ti lasa impresia ca vorbeste lin si corerent ca un rau de munte, dar de fapt cand termina de povestit o istorioara, trece la alta - sa zicem ca despre un soarece -, in felul urmator: "ia uite, trece un soarece! eiii, si a propos de soarece sa va povestesc eu, dragii mei, cand jucam eu cu Draga Olteanu-Matei, te pup, Draga, si tot asa....") sa va povestesc eu, dragii mei, ce inseamna marketingul sau cat de imbecili sint americanii: cica era odata, mai precis acum 2-3 ani in NY, un om ca toti oamenii, care s-a gandit el sa scrie o carte. Eiii, si cartea a fost scrisa, nici prea bine, nici prea rau. Intr-un cuvant: foarte proasta. Motiv pentru care din primele 2000 de exemplare nu s-a vandut nici unul. Asa ca omul nostru, disperat si fara resurse, dar cu dorinta de a reusi in viata, s-a gandit (adica cred ca s-a gandit, daca nu cumva a fost una dintre acele idei care te loveste in moalele capului si care te face sa te minunezi de cat de destept poti sa fii, tocmai tu, ce dracu!, parca locul asta era mereu ocupat de altii, nu de tine, prostul clasei..ma rog) cum sa faca sa-si vanda cartea. Gandit si facut. Si iata cum, peste noapte a aparut ca dictat prin telefon de o voce ce se odihnea cu fata la tavan, numarand-i crapaturile, urmatorul anunt intr-un ziar, la rubrica matrimoniale: "domn, 98 ani, multimiliardar, vreau sa ma insor cu o fata care sa semene aidoma personajului principal din cartea ics." Inutil sa va mai spun ca respectiva carte a devenit best-seller peste noapte, si tanarul in cauza...si el.

Altfel, sint exact precum ma stiti. Nimic mai mult, nimic mai putin. Bine, unii care de abia acum incep sa ma cunoasca, ar putea fi tentati la un moment dat sa zica: she's tooooo much.

Oh, yeeaehh!

A venit toamna

Daca cineva m-ar fi intrebat anii trecuti, daca imi place job-ul meu, as fi raspuns fara exitare ca imi consider job-ul o sursa de venit si atat. Ba mai mult decat atat, m-as fi grabit sa adaug ca toti cei care afirma ca isi iubesc munca pe care o fac, sint de fapt, niste ipocriti.

[.....aici era un paragraf pe care l-am sters]

Intotdeauna am crezut despre mine ca am avut multe ursitoare la nastere. Mi se intampla prea multe lucruri bune, aproape de la sine. Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreodata eforturi sustinute pentru a obtine ceva. Pur si simplu imi doresc si se intampla. Sint convinsa ca undeva, sus, am o stea calauzitoare si ingeri care ma iubesc.

Si ca decorul sa fie perfect, a venit si toamna. A venit exact asa cum imi place mie. Toamna este anotimpul in care m-am nascut, si, nu stiu daca din cauza asta sau nu, dar este anotimpul care ma starneste cel mai tare. Vara mi-e bine, dar mi-e bine de lene si de huzureala si de dolce far niente. Toamna mi-e bine intr-un fel energic. In vremea asta ma regasesc cu totul. Este perioada din an care ma remonteaza si ma aseaza pe linia de start. In toate directiile.

Odata si-odata tot o sa am apartamentul meu in Manhattan.
And above all I'm alaways a woman.

Oameni printre carti

Deci, citesc. Deci, cred ca mi-am revenit din acalmia livresca. Sambata, cand ma plimbam eu tantos prin Carrefour, mi-au cazut ochii pe Turnul Sinucigasilor. Si ori pentru ca mi-a placut titlul, ori pentru ca o mai vazusem prin vreo doua perechi de maini, - in a caror capacitate de a cutreiera printr-o carte am incredere -, cert este ca am ajuns cu cartea acasa si cu dorinta apriga de a o deschide.

De obicei, cu cartile bunute spre bune, se intampla cam asa. La inceput, sa zicem in primele 30-40 de pagini, te gasesti oarecum intr-o relatie de flirt cu cartea. Nici ea nu se dezvaluie toata, dar te vrea prin preajma, nici tu nu esti extrem de captivat, dar sigur nu vrei sa te opresti. Am citit putine carti care sa ma incapcaneze de la bun inceput, de la primele pagini sau primele randuri si care sa ma mentina in starea asta de ostatic de voie, de rupere de lume, pana la sfarsit.

Turnul Sinucigasilor asa incepe. Te sechestreaza odata cu titlul si o face intr-un mod foarte misto. N-am terminat cartea, sper sa o termin in seara asta. Dar dupa vreo suta si ceva de pagini, n-a mai fost ca la inceput. A devenit previzibila si ma gandesc daca nu cumva alte tipologii erau mai intelept alese. Imi place Martin, pana acum.

Cred ca toata lumea atunci cand citeste o carte, incearca sa se identifice cu unul dintre personaje. De regula, principal. Pozitiv sau negativ, asta conteaza mai putin. Trebuie sa nu te cunosti deloc sau sa te cunosti prea putin, ca sa nu fii in stare sa faci exercitiul asta, pentru ca de placut mi-e greu sa cred ca nu-i place cuiva. Mie mi se pare un joc simpatic si de-a dreptul orgasmatic. Un joc pe care-l joc de cand ma stiu si de care nu ma satur. Pentru ca in timp, te raportezi altfel la aceleasi tipologii. Eu cel putin, asa fac. Bine, daca ar trebui sa fiu sincera cred ca imping chestia asta un pic cam departe, pentru ca raportez mult prea mult din ceea ce se intampla intr-o carte, in general, la mine. Si ma gandesc cum as fi reactionat eu, sau ce as fi zis eu, sau daca eu as fi putut face cutare lucru, si daca nu, atunci cum as fi facut. Poate ca exista si vreo boala psihica cu caracteristicile astea. N-am de unde sa stiu, dar cu siguranta nu m-ar mira.

Asa. Sa revin. Si daca nu gasesc un personaj feminin care sa-mi fie pe plac, ma recalibrez spre cele masculine. Se intampla rar sa-mi placa vreunul suficient de tare, dar atunci incep sa-mi construiesc povesti imaginare in legatura cu el, fara nici o legatura cu cartea. Chestia asta imi ingreuneaza cumva lectura, pentru ca practic ma trezesc pe doua planuri. Unul in imaginatia mea, altul in imaginatia autorului. Uite, de exemplu, am facut o pasiune pentru Lordul Henry din Portretul lui Dorian Gray.

Da, nu mai termin cartea acum pentru ca ies afara. S-a intors Vlad din Bulgaria si mi-a adus cadou.

Ceea ce am vrut sa spun, este ca eu consider cartile bune un dar divin. Oricat de pretentios sau pueril ar suna asta.

Una, alta...mai nimic

Vad acum ca n-am mai scris din Mai. Sintem in Iulie. Blogul asta este in paragina totala. Eu asa il simt. Nu-mi place nici schimbarea la fata pe care i-am facut-o si mi-e lene sa revin la cea veche. Asa ca-l las asa, ca pe ratusca cea urata, fara tichie de margaritar.

..........

Am scris primele trei randuri in 30 de secunde si apoi am stat privind tamp spre monitor si spre tastatura, 3 minute. Pentru ca vreau sa scriu si nu vreau sa scriu despre ce vreau sa scriu.

Cred ca au trecut cel putin 3 luni de cand n-am mai citit o carte. Ma bag seara in pat si imi arunc ochii peste niste titluri de pe noptiera. Unele ma tenteaza, pun mana pe carte, o rasfoiesc si daca imi plac cateva randuri, o iau sistematic de la inceput. Citesc eu ce citesc in seara aia, dupa care trec cel putin cateva zile in care nu o mai deschid. Si cand imi vine iar de citit, aproape niciodata nu ma mai tenteaza cartea inceputa deja. Evident ca incep alta, cu care se intampla acelasi lucru. Si tot asa, n-am reusit sa termin o carte de cateva luni.

Nu pot sa citesc fara stare de citit. Nu pot sa citesc daca nu reusesc sa ma rup cu totul de lume si sa-mi stopez toate franturile de ganduri. Citesc si ma trezesc privind in gol aceeasi pagina dupa 10 minute. Si reiau randurile si nu mai inteleg nimic. Si dau vina pe carte, ca e proasta si nu ma prinde.

......

Astazi mi-am dat seama la noul meu loc de munca, ca este pentru prima data cand simt nevoia sa am un animalut pe care sa-l iau la birou. Catel, pisica, iguana, hamster, pasare, broasca testoasa, orice. Numai sa se miste pe langa mine.

De ce vor oamenii sa para altceva decat sint?

Get high with zarzavat

Discutia asta este mult prea sublima ca sa o pastrez doar pentru mine.

Laura: ...tu ai idee in cat timp fierbe un cartof?
Carmen: :))
Carmen: acum 30 min o intrebam pe o prietena care sint zarzavaturile.
Carmen: cred ca 15-20 min asa
Carmen: dupa ochi
Laura: si care sunt zarzavaturi?
Carmen: bagi si furculita in el
Carmen: nici ea n-a stiut
Laura: ah, deci dupa furculita, nu dupa ochi
Laura: eu cred ca zarzavaturile sunt alea verzi
Carmen: daca vrei, baga si ochiul
Laura: ai vazut definitia de pe dexonline?
Carmen: nu m-am uitat
Laura: ZARZAVÁT, zarzavaturi, s.n. Plante comestibile, cultivate în grădini, de la care se consumă mai ales frunzele şi rădăcinile; verdeţuri. – Din tc., bg. zarzevat.
Carmen: ZARZAVÁT, zarzavaturi, s.n. Plante comestibile, cultivate în grădini, de la care se consumă mai ales frunzele şi rădăcinile; verdeţuri.
Carmen: exact
Carmen: adica?
Carmen: numai patrunjel, d'astea, nu?
Laura: creca da..
Carmen: aa, cred ca intra si sfecla
Laura: sfecla???? nu cred..
Carmen: pai nu mananci radacina?
Laura: ba da, da' e prea mare.. i dunno..
Laura: zarzavat e ceva mic si frumos
Carmen: si neaparat verde
Laura: dap
Laura: ce dileme avem
Carmen: iarba, cu alte cuvinte
Carmen: da' nu's sigura
Laura: iarba =)
Carmen: =)

..Alta palarie

...n-ati nimerit gresit, tot eu sint. Doar am spalat putin perdelele si am maturat praful, asa de vara.

Love is all around me

Mi-e bine. Este Sambata, ora 2 dupa-amiaza, iar eu sint inca in pijama. Lenesa, calda si extrem de relaxata. Mi-e bine.

M-am uitat azi-noapte la un interviu cu Paler care mi-a daruit o liniste interioara incredibila si nesperata. Dimineata, cand am povestit despre el, aveam lacrimi in ochi.

De cele mai multe ori, punctele de reper iti apar in viata cand te astepti mai putin si de unde nu te astepti.

Sensul vietii este pana la urma acela ca viata n-are nici un sens. Este viata si trebuie traita.

Love is all around me, and so the feeling grows.

..din invataturile lui Teodosie, catre tatal sau, Neagoe Basarab

Asta-i auzita din spate, la o pizza. Un tricou negru povestea:

"bai, am vrut sa se supere tata pe mine si i-am spus ce-am facut. tot, tot, tot. am vrut sa se supare rau si sa nu ma mai ierte. ca asa simteam eu ca e bine. si el m-a iertat. dupa aia, i-am luat din portofel bani. multi. n-aveam ce sa fac cu ei, pur si simplu nu-mi trebuiau. da' i-am luat. am vrut sa nu-i mai dau lu' tata nici o sansa sa ma ierte din nou."

Pe mine asta cu "sa nu-i mai dau nici o sansa sa ma ierte din nou" m-a interzis.

Lasati, nu trebuie!

Daca vedeti pe strada o femeie care plange cu lacrimi de crocodil si este ravasita pana-n prasele, sa stiti ca un motiv posibil ar fi ca tocmai a iesit de la coafor si ca vaca de coafeza a taiat cu ciobul si i-a turnat smoala-n cap care nu mai iese nici cu inalbitor de rufe. Nu glumesc. Femeile sint niste fiinte mai speciale si amanuntele astea conteaza mai mult decat ar trebui pentru ele. Si incearca degeaba sa se amageasca cu "lasa, ca cine ma iubeste, ma iubeste oricum". Nimic nu ajuta in momentele astea. Asa ca, va rog eu ca atunci cand veti fi pusi in situatia de a asculta o femeie care traieste o drama (nu exagerez) asemanatoare, nu radeti de ea si acordati-i cea mai mare atentie. Altfel, s-ar putea sa traiti tot restul vietii caindu-va ca nu ati inteles-o si ca nu ati fost langa ea atunci cand ii era mai greu.

Iar daca o femeie va spune ca ea nu este asa, minte, credeti-ma.

Eu pe cine citesc?

Vi s-a intamplat vreodata sa va vina un chef naprasnic sa devorati cartile unui anumit autor?

Asta mi se intampla mie acum. M-am repezit inflacarata spre biblioteca sa-l gasesc pe Caragiale. Orice, Momente, Schite, Teatru, orice. Si nimic. Nimic n-am gasit. N-am nici o carte de Caragiale in toata casa. Pentru ca le-am lasat la mama. Sa-mi fie rusine! Si asa aveam un chef de d'ale lui Mitica, de un angel radios, de cap ai, minte ce-ti mai trebuie, de triumful talentului, de Trahanache, de Mita si moftangii.

Doua la primarie, doua la prefectura....si la mine, praful de pe toba.

Mi-e dor de Caragiale de intru in sevraj. Este monumental.

Maine dis-de-dimineata intru in prima librarie pe care o vad.

Pentru ca nebanuite sint caile Domnului, dar parca nici una nu-i ca internetul, mi-am procurat totusi, prima doza, free:

Cum se inteleg taranii? Voila:

Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: - Hei, mă din casă! - Cine? - Tu! - Eu? - Păi cine! - Ce-i? - Cum ce-i? - Păi ce-i? - Ai o scrisoare! - Cine, mă? - Tu. - Eu? - Păi cine. - Ad-o-ncoa! - Ce, mă? - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Ştiu eu ce scrisoare? - Trebuie să plăteşti! - Ce, mă? - Cum ce? - Ce să plătesc? - Porto. - Cine? - Tu. - Eu? - Păi tu. - Ce porto, mă? - Iaca, porto. - Cum aşa? - Păi, ştiu! - Nu-i plătită? - Ce? - Scrisoarea. - Ehei! - Cum ehei? - Ai să dai, măi! - Ce? - Bani. - Ce bani? - Porto. - Cât, mă? - Ce cît? - Câţi bani, mă? - 15. - Cum 15? - Păi! - Dar de ce, mă? - Nu ştiu. - Iaca 15. - Aşa. - Ei, dă-mi-o! - Ce, mă? - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Care ai adus-o. - Eu, mă? - Păi cine? - N-am adus-o. - Păi cum? - Nu-i la mine. - Asta-i! - Cum asta-i? - Unde-i, mă? - Cine? - Scrisoarea. - La primărie. - Ba la dracul! - Ba, aşa. - Păi, cum? - Să te duci să ţi-o iei.

sau

RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!
VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A!
RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...
VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?
RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.
VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!
RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?
VETA: Eu?
RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
VETA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti?
RICĂ: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"...
VETA: De la "Iunion"? (caută cu gândul.)
RICĂ: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)
VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!
RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?
VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt?
RICĂ: Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti...

si
Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor — se numeşte un intelectual. Sunt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii — cine le mai ştie pe toate? — un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeuna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!... Intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o uneltă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea!
Acu... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca — astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa:
„Eu?... Eu sunt un intelectual!"

sau,

Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!"
Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.
Urmează conferenţiarul:
Pedagogul: No! ce-i grămakica?
Şcolerul: Grămakica iaste...
Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.
Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:
Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd - reşpeckive concreke şi abstracke!

Cineva sa ma opreasca. Sint in transa.

Eu, tu si mass-media

Mie nu-mi plac relatiile in care partenerii nu se "cearta", in care nu au nimic sa-si reproseze, in care totul merge ca uns si toata lumea este zen. Mie-mi plac relatiile cu frecusuri, suisuri, coborasuri, una calda, doua reci, patruzeci calde. Si-mi mai plac relatiile in care se discuta mult. Mult si despre orice. Si-mi place ca daca la patru dimineata, vreau sa vorbesc despre Orhan Pamuk, pacea mondiala, sa-mi barfesc o colega care ma agaseaza sau am dileme existentiale cu privire la culoarea parului, pe care n-ar fi mai bine oare s-o schimb?, sau pur si simplu ma trezesc pentru ca am visat urat, ei bine, am pe cine sa trezesc. Ba chiar cu mari sanse sa si participe la dialog. :)

Mie-mi place sa ma cert, ca sa fiu impacata sau sa impac.

Ador momentele de mici tensiuni intr-un cuplu, atunci cand, dupa o asazisa cearta, amandoi stau imbufnati in colturile lor, fiecare cu monologurile lui imaginare.

El: nu, nu, clar. acum nu trebuie sa mai cedez. sa vada si ea cum e. uita-te la ea cum face pe suparata. tot ea. sa ramai suparata atunci pana cand o sa te impac eu. ce sa-ti spun?! mof-turi. este incorigibila. m-am saturat si de fitzele si de capriciile ei. ma intreb cand o sa se trezeasca ca sa vada realitatea asa cum e? pana atunci o sa intru in silentio stampa. sanatate. dar oare am gresit si eu? chiar sa sufere din cauza asta? mm, pare destul de ingandurata. she's so childish. of, o iubesc asa de tare cand este botoasa. as lua-o in brate acum....

impreuna cu anima....este incredibil. absolut incredibil. cum poate sa-mi spuna toata lucrurile astea? de parca n-ar sti ca ma raneste. si cum ma privea cand imi arunca in fata toate rautatile alea. ok, nici eu nu sint perfecta, dar nu pot suporta gandul ca el chiar gandeste asa despre mine. hmm, ticalos fara inima. fac pariu ca-l doare-n cot acum de toata discutia asta. foarte bine. te doare-n cot? pe mine nici macar acolo....mm, pe undeva are dreptate, totusi. of, it hurts. daca m-ar lua in brate acum...

Si cum stau ei asa, cu ganduri ping-pong, incep sa butoneze telecomanda in ideea de a gasi ceva care sa-i scoata din starea asta de mutenie tampa. Si atunci, ca-n legile lui Murphy, se intampla ca imaginile de pe toate posturile sa aiba legatura cu cearta lor, intr-un mod foarte misto. Ori sint ultimele secvente din Casablanca, ori cineva jura dragostea eterna altcuiva, ori se alearga doi indragostiti pe o plaja pustie, pe Discovery, Cleopatra tocmai il cunoaste pe Marc Aureliu, pe Animal Planet se reproduc mamiferele, pana si canalele de stiri par sa fie partase la conflictul lor.

Si atunci, se cauta timid cu privirea unul pe altul, incercand fiecare sa descopere fundul de ochi al celuilalt, tematori putin ca nu cumva intentiile sa nu le coincida, si izbucnesc aproape simultan intr-un hohot de ras.

Pana la urma e buna si mass-media la ceva.

Lectie nedorita

M-a zguduit din temelii vestea mortii Ralucai Stroescu, manager la Ernst&Young. Este ciudat, dar primul lucru la care m-am gandit a fost ca exista oameni care-si iubesc meseria mai mult decat viata.

O femeie a murit pentru ca a muncit prea mult. Nu reusesc sa desprind gandul asta de imaginea unui negru pus la jug in lanturi, care trage, impinge, ofteaza, se opinteste, asuda, plange pe muteste dar nu are de ales. Nici viata pe care o are nu si-a ales-o el. S-a nascut in lanturi. Acum nu poate alege decat moartea, in cazul in care s-ar gandi la razmerita sau la evadare.

Dar Raluca era un om liber. Raluca si-a ales singura moartea, tocmai pentru ca nu a inteles ca este libera sa dispuna de viata ei cum vrea. A murit pentru ca nu a stiut sa spuna NU.

Refuz sa ma gandesc ca banii ar fi fost un motiv care sa o faca sa-si impinga limitele pana la limita. Cred, mai degraba, ca nu avea viata personala si ca-si cauta maslow-ian satisfactii si recunoastere la serviciu. Care veneau, slava Domnului, 24/24. Totusi este trist in lume.

Stiti momentele alea care vin in viata noastra fara sa le chemam, care ne lovesc pe oriunde sintem, care nu sint nici rare, nici dese, dar carora de obicei nu le acordam importanta pe care o merita? Sint momentele in care sintem intrebati de ego-ul nostru: si acum? incotro? De cele mai multe ori realizam doar ca nu sint multe lucruri in jurul nostru care sa ne defineasca, ca filmul vietii noaste nu urmeaza tocmai scenariul pe care ni l-am propus, si atunci ce facem? Usor dezorientati, vrem sa facem ceva, dar nu stim exact ce. Si de multe ori, aflam cand este prea tarziu.

Despre cei din conducerea firmei, numai "de bine". Pentru ei zilele de agonie de abia acum incep.

Sa-mi traiasca!

Intai si intai ma bucur foarte tare ca blogul meu propaga elucubratii ( la elucubratiile astea trebuie sa revin) de un an de zile. Nu m-as bucura pentru aniversarea asta, pe care nici n-as fi bagat-o in seama daca n-as fi fost in pana acuta de idei.

Insa asa, pac, pac, doi iepuri.

In ultima vreme sufar de ceea ce francezii numesc L'esprit de l'escalier. Imi trec prin cap tot felul de idei numai atunci cand plec de la locul in care as putea sa le scriu/spun, cand nu sint in fata unui calculator si nici nu am nimic de scris la indemana. Stiu ca n-am mai scris de muuuult, stiu ca vreau sa scriu, pe undeva chiar ma simt ca si cum mi-as neglja un angajament.

Nu stiu ce am. Nu-mi iese nimic. M-am apucat sa scriu pe blog de cel putin cinci ori in ultimele doua saptamani si nu se leaga nimic. Tabula rasa.

Cand nu stii ce sa scrii, poti sa scrii exact despre asta: ca nu stii ce/cum sa scrii. Si pot sa iasa chestii foarte misto. Nu si mie.

Asaaa. Acum sa revin la elucubratii. Mi se pare (nu mi se pare- asa e) recitind ce am scris pe aici, ca folosesc tot felul de cuvinte, unul mai pretios decat altul. Si pe cuvant daca este nevoie de ele. Si stau sa ma pun in locul celor care nu ma cunosc si care mai intra pe aici. Eu sa fiu ei, a doua oara n-as mai intra. As iesi de aici cu gandul cine e pupaza asta si ce tot face pe desteapta atat?

Dupa ce-mi va trece pana de inspiratie, imi promit sa scriu mai simplu, mai mult si mai clar.

Pana atunci...