nu stiu ce titlu sa-i pun

Cum se face ca toata lumea vorbeste despre misterul feminin si nimeni nu vorbeste despre cel masculin? Sa fie oare, pentru ca nu exista nici un mister masculin?

Sa fie barbatii atat de simpli si de usor de decriptat, as in "what you see is what you get"?

Sau, pentru ca barbatii sint mai penetranti, ca deh- asa le este lor natura-, si mai introspectivi, sa tot incerce sa inteleaga femeile. Si tot incercand ei, hopa si paradoxul: cu cat incerci sa intelegi mai tare un lucru, cu atat il complici si te complici, ca in final sa ajungi sa nu mai intelegi nimic. Si atunci apare si misterul feminin, bun de scos la rampa. El exista. But it's all in your head.

Femeile, in schimb, fiind mai mult simtitoare decat analitice, fac tot procesul asta mult mai simplu:
ma iubeste?
da.
sint multumita. e baiat bun.

sau: ma iubeste?
nu
e un porc, atunci.

Pentru femei nu exista nici un mister. Exista rationamente victimizante de genul: "de ce-mi faci asta?", reprosuri "niciodata nu esti aici", etichetari si verdicte: "tu esti de vina". La ele, chiar si in cea mai crunta confuzie, totul este clar. Nici urma de mister. Masculin.

Si de unde nu e, nici D-zeu nu cere. :-)

Me? Absofuckinglutely irresistible :-)

Sint magnetica. Nu glumesc, nu sint vanitoasa si nici nu exagerez.

Doar ca nu pot sa fiu oarba cand vad ce reactii starnesc si ce efect am asupra oamenilor.

Poate zambiti si va spuneti in sinea voastra: "cata infatuare". Nu zambiti.
Asa stau lucrurile. Jur.

Maine

Daca e adevarat ca timpul vindeca ranile, tot ce imi pot dori este sa ma proiectez in viitor si sa raman acolo. "Acolo" unde sa-mi fie bine. "Acolo" unde sa ma trezesc dimineata stransa de brate calde cu miros de somn si cu buze lipite pe ceafa. Sa caut cu privirea o pereche de ochi adormiti si fericiti, in care sa citesc "sint aici, iubita mea". Atunci am sa ma rasfat cu un marait si am sa ma lipesc de corpul tau cald si am sa te intreb sagalnic: coffee, tea, me? Iar tu, vrand sa ma tachinezi, sa-ti ridici o spranceana ca si cum ai medita intens la raspuns, ai sa-mi spui zambind strengareste in coltul gurii: tu, tu, tu, tu si tu. si cafea.

Vreau sa-mi intind mana dupa tine, de cate ori am nevoie si vreau sa ma simt in palma ta ferita de tot ce mi se poate intampla rau. Sa ma certi cand gresesc, sa ma admiri cand sint cea mai grozava, sa ma intelegi cand sint capricioasa si suspicioasa, sa ma ciufulesti cand iti sint draga, sa-mi combati ideile, sa nu te grabesti sa ma impaci de la primul colt de buza lasat in jos a bosumflare, sa fii complicat si sa ma surprinzi, sa ma faci sa rad, sa fii mandru ca sint iubita ta, sa-mi asculti amuzat toate tampeniile pe care le debitez, sa-mi pui ulei si otet in salata si sa-mi incurajezi visele.

As da orice sa-ti vad fata, cand esti intr-o intalnire si primesti sms-ul meu cu "vreau sa facem dragoste".

Ramai intentionat in spate, sa te uiti la fundul meu si crezi ca eu nu-mi dau seama. Te joci de-a nepasatorul si de-a inabordabilul, cand in realitate tot ce vrei, este sa insist sa-ti spun ca mi-ai lipsit. Chiar si 10 minute.

Cand te mangai, vreau sa-ti exorcizez toti demonii. Cand ne plimbam pe strada, vreau sa te tin de mana. Vreau sa te priveasca toate femeile, si tu sa nu ai ochi decat pentru mine. Vreau sa mancam acadele si vata pe bat si sa radem din nimic, naiv si copilaros. Sa poti sa pui degetul pe moment si sa poti sa spui: sint fericit. nu vreau sa fiu in alta parte. aici imi e locul.

Vreau sa ne privim si sa ne stim, fara sa fie nevoie sa ne spunem. Eu sa fiu tu si tu sa fii eu, sa ne contopim si sa ne apartinem fiecaruia si amandurora.

Vreau sa fiu vulnerabila si sa nu-mi fie frica. Vreau ca tu sa fii mai puternic, doar pentru ca esti cu mine.

Ai raspunsuri la toate de ce-urile mele.

In masina, cant, vociferez, rad, te sarut, ma alint, comentez si tu-mi spui: uita-te la tine. n-am cum sa nu te iubesc.

Imi place sa te musc si sa-ti simt mirosul pe pielea mea. Imi place cand esti incapatanat si botos si cand esti fascinat de tot felul de lucruri pe care eu nu le inteleg. Imi place cand citesti si esti incruntat si concentrat. Te iubesc atunci cand, serios, ca un om mare, imi povestesti gandurile si ideile tale despre viata.
Te iubesc pentru ca mi-e bine, doar pentru ca esti. Un copil mare. Si toata viata ai sa fii la fel. Te iubesc cand nu renunti. Te iubesc cand plangi, cand razi de mine si cand te alinti, desi nu vrei sa recunosti.

Iti place cand sint geloasa si posesiva si "las botul" si te umfli in pene cand simti privirile admirative ale barbatilor de pe strada, oprindu-se asupra mea si atunci te apropii de mine si ma iei de mana si-mi spui in soapta: esti doar a mea!

Sintem atat de diferiti si totusi atat de asemanatori.

Sick and tired

Cam asa o vad

Redhead

Oficial sint rosie in cap. Rosu orange. Cred ca rezist maxim 2 saptamani.

Will

t
Willing to take the risk....willing to take a chance...willing to give it a try.

Parca in romana, willing, cu sensul de mai-sus, nu are corespondent. Sau, cel putin, nu exprima la fel de bine starea de dorinta, de nazuinta, de reusita.

In romana, sensul care este asociat riscului este de cele mai multe ori, negativ. Imi doresc sa incerc/sa risc/sa-mi asum riscurile.....hm. Imi doresc sa risc, suna ca dracu'. Deja simti ezitarea si timiditatea exprimarii dorintei si de ce nu, esecul. Simti starea de dar cred ca nu o sa reusesc.

In engleza suna perfect. Puternic si determinant si hotarat si increzator. Free will like.

ps. de la blocajele din trafic mi se trage.

Azi

Nu se compara nimic cu ziua de vineri, somnul fara griji de dimineata si sentimentul de eliberare.

Si rasul. Rasul este cel mai misto lucru care ne-a fost daruit noua, oamenilor, cea mai democrata modalitate de exprimare.

Different dreams

Si barbatii plang, nu-i asa?

Se egzista ceva mai inaltator? Ha?

Am zis.
Imi pare rau ca nu gasesc varianta originala. Asta e mai de fitze, mai plictisita. Nu simti trairea. Si-i scade, asta, ...valoarea.

Stelele care cad, nu pier?

Daca mai aud pe cineva, ca imi spune ca sint o femeie puternica, ii sparg capul. Cu mana mea. De fapt nu cu mana mea, cu un baros. Sa fiu sigura ca-mi iese. Bine, pentru asta ar trebui sa pot sa ridic si barosul.

Daca ma gandesc bine acum, nici nu stiu cum arata un baros, dar suna, nu stiu, folositor scopului.

Ascult muzica. Si sint influentata de piese. De fapt, de o vreme buna incoace, sint influentata si de suflarea vantului. Si nu o spun in sensul in care as fi meteo-sensibila. Ca meteo-sensibila sint oricum.

Cred ca pe langa asta, sint nebuna. Nebuna in cel mai peiorativ mod posibil. Cat de peiorativa poate sa fie nebunia?! Nu cred ca e ca-n cantecul ala cu we're never gonna survive, unless... we get a little crazy. Cred ca e putin mai mult decat little. Cred ca un mess total.
Si cand e mess total, ce face un oligofren?

Fuge de realitate. Asta fac eu. De cand ma stiu fac asta. Baga-mi-as picioarele sa-mi bag, in capul meu de imbecila, ca nu invat nimic.

Se anunta la stiri ca vine potopul. Toata lumea fuge sa se salveze. Si eu ce fac? Vad cum se revarsa apele, vad cum se aduna si mai multe, si mai multe, stiu ca n-am colac de salvare, stiu ca nu stiu sa inot si ca sint incapabila sa ma salvez singura, si ce aleg?! Aleg sa raman dracului incotopenita, sa vad cum vine potoptul. Sa fiu eu sigura ca asta se intampla si nu altceva. Sa ma atinga. Sa n-am nici macar scuza " I didn't see it coming".

-Buna ziua? Sint eu, potopul. Am auzit ca ma tot chemati. Scuze ca am intarziat. Am vrut sa va mai dau o sansa. Stiti ca multi se razgandesc dupa ce ma cheama si am crezut...Sinteti sigura ca.....?
- A, dar intrati. Poftiti! Luati loc. Cum unde? Aici in capul mesei. Sau mai bine in camera de zi. Simtiti-va ca acasa. Nu cred ca o sa plecati prea curand. Si-n plus sint sigura ca vreau sa va ofer toate conditiile.


Si totusi carnea asta de pe mine, zvacneste a viata. Nu sint de piatra. Amortirea in care traiesc, starea asta de anchilozare, zilele care trec infiorator de greu, nu reprezinta un punct critic. Ma ascund de mine si ma doare mai mult decat daca m-as lasa libera.

Mi-e dor sa dansez. Daca as fi fost Dumnezeu, i-as fi facut pe toti dansatori.

Ce ar trebui, in fond, sa vrem de la viata asta? Ce are valoare si ce are miza?

Cam atat a fost....

..si ce-a fost, a fost. M-am hotarat. Zilele astea, am sa sterg blogul asta. Vreau doar sa mai am timp sa mai recitesc inca o data cateva randuri care-mi sint dragi, dupa care o sa apas butonul: delete.

PS: astazi mi-am luat un sandwich. era cu rosii, initial. Am rugat-o pe vanzatoare sa-mi inlocuiasca rosiile cu castraveti. A facut-o. Dupa care, am vazut ca alte sandwich-uri aveau si masline. Am intrebat-o daca poate sa-mi puna si masline. A raspuns: sigur. Si mi-a zambit. Intre timp, sandwich-ul meu era deja in toaster. A luat alte comezi. A facut alte lucruri. A scos sandwich-ul. Putea sa uite de masline. N-a uitat. A fost atenta la mine si la ce imi doream. M-am uitat recunoscatoare la ea. In momentul ala, eram convinsa ca este singurul om de pe fata pamantului pentru care conteaza ce vreau.

Asta a fost primul si singurul lucru bun care mi s-a intamplat in ultima vreme. Lucrurile pot sa fie atat de simple. Voi, oamenii, sinteti orbi cateodata. Si surzi.

Loaded

La multe capitole stau eu prost spre groaznic in ultima vreme, dar de departe cel mai prost stau cu nervii. De fapt nu stiu daca cu nervii, sau cu rabdarea. Nu am rabdare. Da' deloc. Bine, niciodata n-am excelat in zona asta, dar acum o simt cum iese din mine. Si iese si tot iese, pana cand ....ma intreb unde dracu' e rabdarea mea? Eu de ce nu am? Nu face parte din chestiile alea care se impart in mod egal la nastere?

Sint ca un butoi cu pulbere. Nici nu-mi trebuie o intepatura sa explodez. E suficient sa mi se para ca sint intepata. Sau sa simt miros de pucioasa.

Pe de alta parte, nici nu stiu daca consider rabdarea o virtute. Mai degraba, desi pentru multi poate parea ciudat, mi se pare o forma silfida de obedienta. De ce sa am rabdare sa se intample lucruri, cand la fel de bine se pot intampla pe loc, sau cel putin repede?

Nici dovada de intelepciune nu cred ca este si nu cred nici in "daca ai rabdare, lucrurile se vor rezolva de la sine". Bullshit. Daca nu poti sa le rezolvi tu si astepti timpul sa o faca in locul tau, nu inseamna ca esti intelept. Inseamna ca esti neputincios. Si ca nu ai de ales. Alta varianta activa nemaiexistand, nu-ti ramane decat sa ai rabdare.

Habar n-am de ce scriu despre asta. Sint colerica in ultima vreme. In masina ma simt de parca am carbuni incinsi sub scaun, la ghisee imi doresc sa am un compas la indemana, sa-l infig repetat in mana functionarei, cand vorbesc la telefon imi simt venele de la gat cum iau proportii, daca nu gasesc liftul la parter cand intru in bloc, deja sint incruntata.. And so on. Sint ca o bomba care se dezamorseaza putin cate putin. Mai bine explodam o data tare si stiam o treaba.

Am recitit ce am scris si m-a bufnit rasul. Mi-am inchipuit cum ar citi randurile astea cineva cu adevarat zen. Da' zen, zen, cu Yoga, Tantra si respiratii psihedelice. Parca-l si vad pe unul chel, in lotus, aruncandu-mi o privire sfredelitoare si dispretuitoare, as in "ce stii tu?! e vai de capul tau".

Asa o fi, dar pana una-alta...

Fericirea vine din interior, oricum ar fi el. Schizoid, maniaco-depresiv, obsesiv-compulsiv, paranoic, si care-or mai fi.

Com'on girl, give me your best smile

mmm, dupa cinci luni.

M-a apucat iar dragul de blogul asta. N-am mai scris din noiembrie, asta inseamna dec., ian., ... martie, aprilie, mda, cam cinci luni. Multut, ce sa zic?!
De ce n-am mai scris, habar n-am. Sau am. Ori ca pentru ca am fost foarte ocupata, ori pentru ca n-am avut ce, ori pentru ca n-am avut chef, ori pentru ca n-am avut net.
Si am mai observat o chestie. De obicei scriu pe blog cand ma plictisesc, ori cand nu mi-e bine.
De fapt, cred ca asa faceti toti. Scrii si pac, te simti mai bine. Ca mai versi din naduf. Si nu de putine ori, mi s-a intamplat ca dupa ce scriu despre ceva anume, sa inteleg mai bine, situatia adica, odata ce am randurile in fata. Probabil pentru ca scriu mai ordonat si mai logic decat gandesc.

Oricum, cand am chef de scris o fac pentru mine, intr-un mod curativ.

Cand n-am chef de scris, o fac cam ca acum. Scriu asa, de dragul vostru.

Azi am fost la o inmormantare. O inmormantare cool (stiu ca pare penibil termenul folosit in contextul asta, dar jur ca asta exprima cel mai bine ce am simtit). Cu lume impacata. Cea mai acceptata si resemnata inmormantare la care am fost vreodata. Si pentru prima data de cand sint prezenta la astfel de evenimente triste, mi-am propus sa fiu atenta la slujba. Si chiar am vrut sa o inteleg. Si recunosc ca mai mult de o treime a fost extrem de plictisitoare. Cel mai mult mi-a placut ca "trupul plange atunci cand se desprinde sufletul de el". Si mi-au mai placut discutiile femeilor mai in varsta care ziceau ca "ieri parea mai impacat, azi este trist. ii pare rau ca a murit. i se vede pe fata." Si m-am uitat si eu. N-am vazut nimic.

Oricum ar fi inmormantarile, cel mai groaznic moment mi se pare cel in care ajungi la cimitir, cand toata lumea arunca un pumn de pamant peste sicriu, sicriul ramane in pamant si lumea pleaca pur si simplu. Just like this. De cand eram mica m-a speriat ingrozitor perspectiva asta si astazi am trait din nou sentimentul asta. Parca nu-mi vine sa plec de acolo. Si as vrea sa strig dupa cei care pleaca: hei, unde plecati toti? si omul asta ce sa faca? ramane aici singur for good?!

Mi-e clar ca nu sint in stare sa accept ideea mortii in nici un fel, sau o accept in felul meu.

Gata. Nu mai am chef de scris.

...paranteze

Astazi mi s-a revelat o culme, si anume cea a misoginismului. Deci culmea misoginismului este sa devii gay. Am zis.

Si cea a discriminarii: mortii cu mortii, vii cu vii. (pe asta am auzit-o)

Si, ca tot am ajuns aici (fac si eu ca Florin Piersic, care-ti lasa impresia ca vorbeste lin si corerent ca un rau de munte, dar de fapt cand termina de povestit o istorioara, trece la alta - sa zicem ca despre un soarece -, in felul urmator: "ia uite, trece un soarece! eiii, si a propos de soarece sa va povestesc eu, dragii mei, cand jucam eu cu Draga Olteanu-Matei, te pup, Draga, si tot asa....") sa va povestesc eu, dragii mei, ce inseamna marketingul sau cat de imbecili sint americanii: cica era odata, mai precis acum 2-3 ani in NY, un om ca toti oamenii, care s-a gandit el sa scrie o carte. Eiii, si cartea a fost scrisa, nici prea bine, nici prea rau. Intr-un cuvant: foarte proasta. Motiv pentru care din primele 2000 de exemplare nu s-a vandut nici unul. Asa ca omul nostru, disperat si fara resurse, dar cu dorinta de a reusi in viata, s-a gandit (adica cred ca s-a gandit, daca nu cumva a fost una dintre acele idei care te loveste in moalele capului si care te face sa te minunezi de cat de destept poti sa fii, tocmai tu, ce dracu!, parca locul asta era mereu ocupat de altii, nu de tine, prostul clasei..ma rog) cum sa faca sa-si vanda cartea. Gandit si facut. Si iata cum, peste noapte a aparut ca dictat prin telefon de o voce ce se odihnea cu fata la tavan, numarand-i crapaturile, urmatorul anunt intr-un ziar, la rubrica matrimoniale: "domn, 98 ani, multimiliardar, vreau sa ma insor cu o fata care sa semene aidoma personajului principal din cartea ics." Inutil sa va mai spun ca respectiva carte a devenit best-seller peste noapte, si tanarul in cauza...si el.

Altfel, sint exact precum ma stiti. Nimic mai mult, nimic mai putin. Bine, unii care de abia acum incep sa ma cunoasca, ar putea fi tentati la un moment dat sa zica: she's tooooo much.

Oh, yeeaehh!

A venit toamna

Daca cineva m-ar fi intrebat anii trecuti, daca imi place job-ul meu, as fi raspuns fara exitare ca imi consider job-ul o sursa de venit si atat. Ba mai mult decat atat, m-as fi grabit sa adaug ca toti cei care afirma ca isi iubesc munca pe care o fac, sint de fapt, niste ipocriti.

[.....aici era un paragraf pe care l-am sters]

Intotdeauna am crezut despre mine ca am avut multe ursitoare la nastere. Mi se intampla prea multe lucruri bune, aproape de la sine. Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreodata eforturi sustinute pentru a obtine ceva. Pur si simplu imi doresc si se intampla. Sint convinsa ca undeva, sus, am o stea calauzitoare si ingeri care ma iubesc.

Si ca decorul sa fie perfect, a venit si toamna. A venit exact asa cum imi place mie. Toamna este anotimpul in care m-am nascut, si, nu stiu daca din cauza asta sau nu, dar este anotimpul care ma starneste cel mai tare. Vara mi-e bine, dar mi-e bine de lene si de huzureala si de dolce far niente. Toamna mi-e bine intr-un fel energic. In vremea asta ma regasesc cu totul. Este perioada din an care ma remonteaza si ma aseaza pe linia de start. In toate directiile.

Odata si-odata tot o sa am apartamentul meu in Manhattan.
And above all I'm alaways a woman.

Oameni printre carti

Deci, citesc. Deci, cred ca mi-am revenit din acalmia livresca. Sambata, cand ma plimbam eu tantos prin Carrefour, mi-au cazut ochii pe Turnul Sinucigasilor. Si ori pentru ca mi-a placut titlul, ori pentru ca o mai vazusem prin vreo doua perechi de maini, - in a caror capacitate de a cutreiera printr-o carte am incredere -, cert este ca am ajuns cu cartea acasa si cu dorinta apriga de a o deschide.

De obicei, cu cartile bunute spre bune, se intampla cam asa. La inceput, sa zicem in primele 30-40 de pagini, te gasesti oarecum intr-o relatie de flirt cu cartea. Nici ea nu se dezvaluie toata, dar te vrea prin preajma, nici tu nu esti extrem de captivat, dar sigur nu vrei sa te opresti. Am citit putine carti care sa ma incapcaneze de la bun inceput, de la primele pagini sau primele randuri si care sa ma mentina in starea asta de ostatic de voie, de rupere de lume, pana la sfarsit.

Turnul Sinucigasilor asa incepe. Te sechestreaza odata cu titlul si o face intr-un mod foarte misto. N-am terminat cartea, sper sa o termin in seara asta. Dar dupa vreo suta si ceva de pagini, n-a mai fost ca la inceput. A devenit previzibila si ma gandesc daca nu cumva alte tipologii erau mai intelept alese. Imi place Martin, pana acum.

Cred ca toata lumea atunci cand citeste o carte, incearca sa se identifice cu unul dintre personaje. De regula, principal. Pozitiv sau negativ, asta conteaza mai putin. Trebuie sa nu te cunosti deloc sau sa te cunosti prea putin, ca sa nu fii in stare sa faci exercitiul asta, pentru ca de placut mi-e greu sa cred ca nu-i place cuiva. Mie mi se pare un joc simpatic si de-a dreptul orgasmatic. Un joc pe care-l joc de cand ma stiu si de care nu ma satur. Pentru ca in timp, te raportezi altfel la aceleasi tipologii. Eu cel putin, asa fac. Bine, daca ar trebui sa fiu sincera cred ca imping chestia asta un pic cam departe, pentru ca raportez mult prea mult din ceea ce se intampla intr-o carte, in general, la mine. Si ma gandesc cum as fi reactionat eu, sau ce as fi zis eu, sau daca eu as fi putut face cutare lucru, si daca nu, atunci cum as fi facut. Poate ca exista si vreo boala psihica cu caracteristicile astea. N-am de unde sa stiu, dar cu siguranta nu m-ar mira.

Asa. Sa revin. Si daca nu gasesc un personaj feminin care sa-mi fie pe plac, ma recalibrez spre cele masculine. Se intampla rar sa-mi placa vreunul suficient de tare, dar atunci incep sa-mi construiesc povesti imaginare in legatura cu el, fara nici o legatura cu cartea. Chestia asta imi ingreuneaza cumva lectura, pentru ca practic ma trezesc pe doua planuri. Unul in imaginatia mea, altul in imaginatia autorului. Uite, de exemplu, am facut o pasiune pentru Lordul Henry din Portretul lui Dorian Gray.

Da, nu mai termin cartea acum pentru ca ies afara. S-a intors Vlad din Bulgaria si mi-a adus cadou.

Ceea ce am vrut sa spun, este ca eu consider cartile bune un dar divin. Oricat de pretentios sau pueril ar suna asta.

Una, alta...mai nimic

Vad acum ca n-am mai scris din Mai. Sintem in Iulie. Blogul asta este in paragina totala. Eu asa il simt. Nu-mi place nici schimbarea la fata pe care i-am facut-o si mi-e lene sa revin la cea veche. Asa ca-l las asa, ca pe ratusca cea urata, fara tichie de margaritar.

..........

Am scris primele trei randuri in 30 de secunde si apoi am stat privind tamp spre monitor si spre tastatura, 3 minute. Pentru ca vreau sa scriu si nu vreau sa scriu despre ce vreau sa scriu.

Cred ca au trecut cel putin 3 luni de cand n-am mai citit o carte. Ma bag seara in pat si imi arunc ochii peste niste titluri de pe noptiera. Unele ma tenteaza, pun mana pe carte, o rasfoiesc si daca imi plac cateva randuri, o iau sistematic de la inceput. Citesc eu ce citesc in seara aia, dupa care trec cel putin cateva zile in care nu o mai deschid. Si cand imi vine iar de citit, aproape niciodata nu ma mai tenteaza cartea inceputa deja. Evident ca incep alta, cu care se intampla acelasi lucru. Si tot asa, n-am reusit sa termin o carte de cateva luni.

Nu pot sa citesc fara stare de citit. Nu pot sa citesc daca nu reusesc sa ma rup cu totul de lume si sa-mi stopez toate franturile de ganduri. Citesc si ma trezesc privind in gol aceeasi pagina dupa 10 minute. Si reiau randurile si nu mai inteleg nimic. Si dau vina pe carte, ca e proasta si nu ma prinde.

......

Astazi mi-am dat seama la noul meu loc de munca, ca este pentru prima data cand simt nevoia sa am un animalut pe care sa-l iau la birou. Catel, pisica, iguana, hamster, pasare, broasca testoasa, orice. Numai sa se miste pe langa mine.

De ce vor oamenii sa para altceva decat sint?