Coana Joitica fata cu reactiunea

Exista oameni, din pacate putini, care-si sustin punctele de vedere intr-un mod foarte calm, echilibrat, cu eleganta unui delfin care face salturi in apa, firesc, fara sa aiba nevoie de trambulina pentru a crea spectacol, pentru a-si capt(iv)a auditoriul sau pentru a fi pertinenti.
Sint acei oameni, pe care ai ocazia sa-i intalnesti de putine ori in viata, care te subjuga prin naturaletea discursului, prin fluiditatea ideilor si prin felul in care iti transmit scurt-circuite la creier, pe care le vor inapoi, de la tine, partenerul de dialog, mai intense, ca o unda propagata in spatiu.
Vreau sa va arat care sint limitele cunoasterii mele, pentru ca voi, cei care ma ascultati, sa le corectati, completati si largiti. Si acelasi mesaj ajunge inapoi la receptor iar discutiile care se nasc in felul acesta sint absolute minunate.

Dar mai sint, -si astia chiar sint o majoritate zdrobitoare-, cei care discuta numai pentru a-si etala cunostintele. De cele culturale zic. Si asta n-ar fi nimic, daca nu ti le-ar prezenta cu valoare de adevar suprem, in mod obligatoriu pe un ton ridicat, care nu accepta replica. Cam din aceeasi categorie cu cei care ies prin cluburi de fite pentru a fi vazuti. Recunosc ca am vazut mai multe femei decat barbati, care sa faca asta. De fapt, un anumit gen de femeie. Go figure!

Mie oamenii astia nu-mi plac, dar deloc. O data pentru ca mi se pare ca agresivitatea cu care inteleg sa-si expuna ideile are in spate un complex, o nesiguranta de sine, sau, cum ar zice un prieten de-al meu, un complex de superioritate grefat pe unul de inferioritate. Nesiguranta genereaza frica, iar frica determina aparitia agresivitatii. In al doilea rand pentru ca nu reusesti sa inchegi un dialog cu ei, ceea ce face discutia extrem de plictisitoare si in al treilea rand pentru ca te agaseaza cu suficienta lor limitata. Stai frate acasa, vorbeste in fata oglinzii cocotat pe un taburet, pune o banda cu aplauze dupa ce termini, pentru ca iti esti de ajuns tie si atat.

Desi, cateodata prezenta lor la tot soiul de strangeri este chiar misto, ca mai condimenteaza atmosfera. Mai ai si tu de ce sa razi, pentru ca de ignorat nu poate fi vorba, nici gand sa te lase. Ii identifici repede in peisaj, datorita pozitiei corpului, pe start continuu si a modului in care inteleg ca trebuie sa participe la orice discutie, evident ca fara sa stie despre ce este vorba, sau in cel mai fericit caz, au o vaga idee despre subiect, dar exact pe aia trebuie sa o stie toata lumea... Si la urma urmei, rasul e benefic. Uite, asta insemna sa iei partea buna a lucrurilor.

Inchidem paranteza rotunda, deschidem paranteza patrata…..

…si apare Ea in mijlocul unei discutii despre filmul Portocala Mecanica, si zice ca o atotstiutoare ce e, si altruista pe deasupra, ca doar vrea sa-i lumineze pe toti.
Ea: .. ah, da, stiu, e de Tarkovski, n-am rezistat sa ma uit la el, prea violent. (ta-na-na…primul gong)
Un EL: Nu, e de Kubrick, si e un film foarte bun.
Ea: ah, da? De Tarkovski am vazut altceva. Imi place foarte tare Tarkovski. (ta-na-na ..al doilea gong)
Eu (chiar curioasa ce a vazut): Calauza?
Ea: Nu.
Eu: Solaris?
Ea: Nu.
Eu: Andrei Rubliov?
Ea: ..aa, nu, nu cred.
Eu: Copilaria lui Ivan?
Ea:…nu, parca nu

Eu: Oglinda?
Ea:..parca nici asta, dar oricum eu am vazut filme de arta de un regizor japonez, (acum sincera sa fiu, a zis si-un nume si nu era Hashimoto) imi place foarte tare.

(ta-na-na, sfarsitul primei parti dintr-o serie extrem de lunga)

Inchidem paranteza patrata si concludenta. Mai luati si voi o pauza ca prea le stiti pe toate.

Vanity, definitely my favorite sin. Whoo-ah!