Fact: Vanitatea este considerata pacat. Pentru unii chiar the favourite sin.
Bun.
Si Dumnezeu ce se cheama ca a facut?
A creat oamenii dupa chipul si asemanarea sa, ca acestia sa-l slaveasca si sa il preamaresca. Le-a impus reguli de conduita in condominiu.
Ai gresit, pac, ti-o furi. Dumnezeu e sus si vede si o sa fii pedepsit. Bine, la o adica daca calci pe bec, poti sa fii iertat daca te rogi Lui. Daca te rogi, repet. Smerit si umilit. De 40 ori, de 60, cu post negru, cu post partial negru. Cum iese la contabilitate.
Si vine un moment in care viata se termina. Si atunci te infiintezi in fata lui. Cu bune si rele. Si El zice: mda, ia sa vedem. nu mi-ai ascultat poruncile. nu ai trait intru proslavirea mea, ai indraznit sa-ti faci chip cioplit. Du-te la dracu, atunci!
Dovada mai mare de vanitate nu exista.
Sunday, November 23, 2008
Dumnezeu e vanitos
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Diseño por headsetoptions | A Blogger por Blog and Web
24 thought/s:
:)) parca am fi surori! aceeaşi preocupare am pus-o şi eu pe hârtie. cred că o să ne-o cam furăm, soro :))))))))
ai zis-o pe gustul meu. si, recunosc, am asigurat cazanul cel mai adanc si cel mai apropiat de foc.
ps: si cu popii mai am o problema :)
cay, mie-mi place de tine, ca esti super amuzata la gandul ca ti-ai putea-o fura. :-)
robin, poate o sa fim vecini, cine stie. :-)
ce sint popii? :-))
Vanitatea e atitudinea prin care păduchele se percepe şi se evaluează în hiperbole de panteon. Poate fi vanitoasă doar o creatură în raport cu creatorul ei, adică o fiinţă care îşi are principiul existenţei ei în altă parte (id est, programatorul ei), dar care se închipuie făptură autonomă şi merituoasă. De aceea e şi tradusă vanitatea ca ‘fatuitate deşartă’.
În schimb, Demiurgul nu poate fi vanitos, e ca şi cum ai acuza ceasornicarul că e vanitos în raport cu orologiul creat...
lat. vanitas (zădărnicie, nimicnicie), lat. vanus (părelnic, iluzoriu, van, neîntemeiat).
Noah, hai că glumesc... Fireşte că ce zici tu e mişto!
Hei.
Libidazzler de la ce vine?
vanitate = fatuitate, more or less. desarta, e ca asa e oricum. ca asa "e" toate.
nu zice asa demiurgul?
eu, in schimb o vad in raport cu toate cele.
Considerat din unghi sideral (ceea ce-nseamnă ‘din budoarul divin’), da bre justfigerprintso, tot ce e trufie, adică îngâmfare, deci superbie, aşadar pohfală e principial van, zadarnic, frugal ontologic, sau, altfel scrijelit, de-o evidentă sfrijitură metafizică. Însă păcatul e un soi de lezmajestate celestă, iar vanitatea e, oricum am lua-o, în primul rând un afront adus Latifundiarului. Acum, dacă îndrăznim, laplacian, să ne descotorosim de ipoteza Zeului, rămânem gospodari planetari, şmecheri, geniali, harnici, aferaţi etc. şi orgolioşi, semeţi, fuduli, ţanţoşi ş.a.m.d. unii în raport cu ceilalţi. Adică infatuaţi, fără haloul deşertăciunii. E nevoie mereu de un al treilea, de o instanţă elefantină, cosmică, de tipul Arhitect, Eon etc. pentru a infera zădărnicia slavei sublunare şi a obţine pe VANITAS. Zic, deci, că vanitatea e o specie de infatuare, la care ajungi raportându-te fie la o transcendenţă, fie la o dimensiune ce anulează epoleţii, soclurile şi iconografia pricopselilor terestre.
Sper să nu citeşti cu morgă, totuşi, galimatiasul de mai sus.
Libidazzler e un amestec de eros rudimentar şi flamboaianţă volubilă. Nu vine de la nimic, nu poartă mandatul nimănui. E doar un altoi indigenat în blogosferă.
:-)))))
in primul rand, da-mi voie sa-ti urez din toata inima welcome to my blog.eu sint carmen.
in al doilea rand, trebuie sa marturisesc ca am citit tot ce ai scris cu un maaaare zambet pe buze, si cu maaaare gand in cap: asa ceva nu exista.
in al treilea rand, dupa ce am terminat de citit, m-am dus pe google sa vad ce inseamna laplacian si galimatias. thanks.
in sfarsit, dar nu in cele din urma, ..... vanitatea este considerata, mai mare pacat dintre toate. si cel mai subtil, as zice eu.
este pacatul suprem. capul listei.
vanitatea, asa cum o vezi tu, este vanitatea suprema. dar cred ca ii reduci adresantul.
daca toate celelalte pacate, sint in conexiune directa cu modusul vivendi al fiecaruia, aici, jos, printre oameni, de ce n-ar fi si vanitatea la fel?
com'on, nu poti sa preacurvesti cu el, asa cum nu poti sa-l ucizi.
eu o vad intr-un sens mai extins. transpus in toata cele, printre muritori, raportata la muritori, in legatura directa cu ei.
este adevarat ca la capatul opus, sta umilinta, care inainte de toate se raporteaza Latifundiarului, cum ii spui tu. sau pe asta asa o vad.
ok. your turn.
Întâi de toate, îngăduie-mi o lacomă reverenţă pentru spumegoasa dumitale ospitalitate.
Apoi, eu rămân Libidazzler. Orice deconspirare cu aromă onomastică e superfluă. Deocamdată. Sper să nu traduci opţiunea mea pentru sclitadă ca impoliteţe.
În al treilea paragraf, spun aferim! că ai avut curiozitatea să consulţi lexiconul.
În final, izvodesc păstrând cadenţa hârjoanei:
Decalogul e o sumă de ucazuri inhibitive, iar transgresarea lui vexează, de fiecare dată, în fiecare caz în parte, pe Legiuitor. În situaţia în care frecventezi idoli exotici sau zei alogeni, dosada e directă. Când ucizi, sfeteriseşti sau aluneci în clandestinitate erotică, luxezi Chipul şi Asemănarea. Păcatul nu poate fi gândit şi definit decât ca insultare a rigăi cereşti, indiferent că ia forma unui afront direct (blasfemie, giumbuşluc ateu etc.) sau indirect (catastrofarea semenului). În schimb, excluzând basileul metafizic din peisaj sau voalând raportul cu Dânsul, nu mai poţi vorbi de păcat ci de GREŞEALĂ. Aproapelui îi greşeşti (“Şi ne iartă nouă PĂCATELE noastre, precum şi noi iertăm GREŞIŢILOR noştri”), nu-i păcătuieşti. Acum, vanitatea e un păcat când e concepută ca raportare inadecvată la Zeu (prin trufia mea, uit că sunt doar o mostră de lut băţos...) şi e o greşeală (cel puţin una de estetică a coabitării, dacă nu şi una etică...) atunci când o gândesc strict laic, devenind banala înfumurare. Îmi place să văd, deci, în vanitate o ţanţoşie colorată teologic, în timp ce în pedestra aroganţă, doar un stupid tarz de bulevard. Singură, vanitatea CONOTEAZĂ şi o pulbere cu ifose. Fiindcă în raport cu semenii, poţi fi actual, consistent, aţos, pletoric, muzeal chiar. Şi deci, prin lipsă de modestie, arogant. Însă raportate la Eternitate, medaliile, conchistele, opera, luxurianţa persoanei tale devin adieri de zgură.
Ergo, Dumnezeu nu poate fi vanitos, în sensul că nu poate profesa orgolii deşarte.
ooo, da, ma amuz deocamdata, altfel as fi deja calugarita, intr-o manastire de maici, clar.
pai tu stii ca niste oameni (ma rog, eu stiu doar de unul, lazarev il cheama parca)au "aflat" ca si a-ti iubi aproapele mai mult decat pe dumnezeu e un pacat capital?
dupa preceptele "lor" facem pacate la tot pasul. cum noi tot de la din astia am aflat care-i treaba cu religia, tot de la ei am aflat si de dumnezeu. doar nu crezi acum ca o sa ma apuc sa fac chiar tot ce mi s-ar cere, ca sa fiu sigura ca nu mi-o fur? nimeni nu da garantii in sensul asta si daca va fi sa aflu, dupa ce dau coltul, ca am iesit pe minus la inventar, n-o sa pot sa spun decat "ia uite, domn'e, au avut dreptate atunci!", dar tot n-o sa regret ca am trait asa cum am simtit si nu asa cum mi s-a spus s-o fac. de simtit nu simt sa traiesc decat facand cat de mult bine pot si cat mai putin rau constient si intentionat. mi-o fur, clar! :)))))
Libidazzler-deocamdata, uite:
propun sa facem niste clarificari, pentru a evita confuziile ulterioare.
Avem pe de o parte decalogul, cu cele 10 porunci.
Avem pe de alta parte cele 7 pacate.
Deci: porunci si pacate.
Acum, ma intreb, rationamentul tau referitor la greseala fata de aproape si pacat fata de El, se refera numai si strict la vanitate, sau este valabil pentru toate celelalte pacate si porunci?
Incerc sa-ti anticipez raspunsul, ( care intuiesc ca va fi: da, la toate.
Atunci, in ipoteza in care ai comite o crima, gresesti fata de cel ucis, dar savarsesti un pacat, raportandu-te la Zeu, pentru ca i-ai nesocotit porunca. Corecteaza-ma daca gresesc.
Pe firul gandirii tale, de fiecare data cand comiti o greseala fata de un aproape, ii pacatuiesti Lui.
Gresind, pacatuiesti.
Si atunci care e diferenta intre greseala si pacat din punctul de vedere al aplicarii pedepsei si a stabilirii gradului de vinovatie, si implicit de iertare?
Eu cred ca greseala este ceva care poate fi iertat, iar per a contrario, pacatul este ceva care poate fi iertat mai greu, sau deloc.
As merge chiar mai departe si as zice ca greseala este nesupunere, neascultare, iar pacatul este fapta, actiunea savarsita.
Spunand asta ma raportez numai la faptele prevazute in decalog si la cele determinate ca pacate.
Si revenind la vanitate, trufie, ingamfare sau cum vrem sa-i spunem,
daca Dumnezeu este iertare si iubire deplina si absoluta, de ce trebuie sa existe pedepse si sanctiuni?
Ce rost are judecata pentru cei care i-au nesocotit poruncile? De ce atitudinea asta de ori esti cu mine si ma asculti ori I'm gonna kisk your ass?
Ce rost are insuflarea sentimentului de frica, in cazul in care nu-i dai ascultare deplina si nu I te supui intrutotul?
Nu e asta vanitate?!?
ps. iar m-ai trimis la dex. :-)
cay, si daca ai avea garantii, ai schimba ceva?
carmen, dacă măcar un singur om ar avea garanţii, omenirea n-ar mai fi ce este azi. articolul tău nici n-ar mai fi existat, pentru că întreaga ordine a lucrurilor, care acum ni se pare firească, ar fi fost cu totul alta. gândeşte-te numai un pic, ce-ar fi fost lumea asta fără cele două noţiuni, de "bine" şi "rău"?
ba chiar şi aşa, fără garanţii, ce-ar fi fost omenirea dacă nu ar exista părinţii care să înveţe copilul ce e voie şi ce nu e voie? unii părinţi exagerează în severitate, însă şi de aici dramele copiilor lor. e un exemplu la scară mică a ceea ce scrii tu în postarea asta.
cay, sincer, nu stiu sa-ti raspund. m-am gandit si mi-am imaginat cum ar fi lumea, daca oamenii ar avea garantii de genul asta.
nu reusesc sa fac imaginea asta sa-mi ramana in cap, mai mult de 10 sec.
OK, plutim analitic pe itinerarul deschis de tine.
Avem, care va să zică, Decalogul – tradiţionalul corp prohibitiv mozaic (păstrat şi-n canonul creştin). Să-l desfăşurăm laconic:
1. Nu frecventa alţi zei!
2. Nu venera idoli!
3. Nu macula numele lui Dumnezeu!
4. Nu profana Sabatul!
5. Nu-ţi mepriza părinţii!
6. Nu ucide!
7. Nu fornica!
8. Nu fura!
9. Nu depune mărturie mincinoasă împotriva semenului!
10. Nu pofti nimic din ce este al semenului!
Deci, o sumă de NU-uri menite a institui salubritatea morală a unei comunităţi umane. Acum, fiecare iasac, răsturnat, e tradus ca păcat (ex: politeismul, hula, crima, devergondajul etc.). Simplu definit, PĂCATUL este orice act prin care este încălcat un cod juridic de provenienţă divină. Iar culpa este una precis metafizică.
Apoi, menţionezi, dacă bine am înţeles, catalogul celor 7 păcate de moarte (sau, altfel denominate, ‘vicii cardinale’) puse în circulaţie de speculaţia şi dogmatica primelor veacuri creştine. Le creionăm lapidar, cu scrupul latin:
1. Luxuria (= lubricitatea)
2. Gula (= cupiditatea)
3. Avaritia (= calicia)
4. Acedia (= tandurul)
5. Ira (= mânia)
6. Invidia (= pizma)
7. Superbia (= trufia)
Aici, nu mai avem un tabel cu interdicţii, ci direct numirea actului transgresiv. Însă putem infera, judicios, heptalogul adecvat (“Nu fi lubric!”, “Nu fi lacom!”, “Nu fi zgârcit!” etc.). Căci, la fel, propoziţiile decalogului te trimit cu gândul la metehnele aferente (blasfemia, adulterul, hoţia etc.).
Observi facil că toate abaterile sunt relaţionale. De pildă, încălcarea imperativului monoteist e un afront direct adus lui Iahve. Furtul, în schimb, lezează proximitatea umană, însă aduce atingere şi Zeului prin prejudicierea semenului (a ‘asemănătorului’, a celui ce-ţi seamănă în virtutea Chipului şi a Asemănării) şi violarea legislaţiei sacre. Păstrând triada (tu – altul – Divinitate), actul pângăritor e GREŞEALĂ faţă de semen şi PĂCAT faţă de Pronie. Oamenii îşi greşesc unii altora şi păcătuiesc în raport cu instanţa ce întemeiază ‘semenitatea’ lor. Atât păcatul, cât şi greşeala sunt două modalităţi diferite de a interpreta nerespectarea unei morale cu izvor supralunar.
Prin urmare, miza întrebării tale cu privire la substanţa actului punitiv cade sau, cel puţin, nu mai decurge dintr-o discriminare conceptuală care ierarhizează.
Dumnezeu este iertare numai în măsura în care există posibilitatea vinovăţiei, aşadar dacă şi numai dacă liberul arbitru e un cadou ontologic sadea. Apoi, eu n-aş citi chestia cu Iubirea şi Judecata în termeni atât de prozaici. Naturalmente, cel creat nu poate fi autonom, sau, cel puţin, nu se poate bucura de plenitudinea şi prerogativele Binelui negându-şi teonomia. Un teolog cu deprinderi mentale oarecum exotice (e vorba de Isac Sirul) vedea în Infern starea acelora care, refuzând oferta divină, ard în Iubirea lui Dumnezeu, sunt structuralmente incompatibili cu o asemenea văpaie. E o imagine sublimă şi cutremurătoare a unei iubiri ubicue în care cei drepţi juisează mistic, iar cei nedrepţi se exfoliază. Dar nu uita şi de doctrina apocatastazică, potrivit căreia igiena primordială va îmbrăţişa, în final, întregul lanţ al Fiinţei, incluzând aici şi Opoziţia, adică pe Lucifer şi anturajul său.
În epilog, aş sugera ca în chestiunile teologice să nu ţopăim cu bocancii curenţi, să fim permeabili la metafore, paradoxuri şi aforisme scandaloase, să nu cădem în literalism habotnic sau ironie bagatelizantă. Imaginea dumnezeului satrap, zuliar ca o gagică, isteric, răzbunător şi falocrat cred că ţine mai degrabă de registrul superstiţiei, al angoaselor folclorice şi reprezentărilor anecdotice.
Noah, m-am plictisit, stimabilă interlocutoare. Mă preling încet spre foşgăiala străzii, să-mi ascut turpitudinile. Ciao!
.............eu cred ca mi-a scris Dumnezeu!!!!!!!!
Are you for real?
O concluzie scurta va rog?
In ritmul asta ajungem doar sa ne dam cu mucii in cap.
Si mie imi place sa ma aud... dar mai rar.
PS
Recunosc, libidazzler has a point. But a f*ing LONG ONE.
you're back! :-)
carmen, eu as vrea sa fim vecini, sa stii. daca ajung inaintea ta las o vorba, in caz ca ajungi.
si popii sunt nenii aia imbracati in negru care fac 4 ani de scoala de teologie. dupa care sunt capabili sa te izbaveasca de pacate, sa auda cele mai ascunse ganduri si fapte ale tale, sa sfinteasca apa, masini, oameni, case si in general sa ia multi bani de la fraieri.
poate fac si eu teologia, am si ceva voce...
moţocului, tracasat dă rinoragiile dă mai sus, îi reamintim apoftegma scornită p-undeva mai demult cum că orice corolar nărtos e scremut dă protaze adipofore.
da’ hai să nu ne ascundem după coadă şi să graseiem o concluzie fără prepuţ:
Dieu n’est pas vaniteux.
robin, thanks. m-a amuzat maxim ideea de a-ti putea alege vecinii dincolo.
si pana la urma, nu e adevarata vorba aia cu "omul sfinteste locul"? :-))
libidazzler, ne me quitte pas. ramai prin preajma, ok? :-))
Pas a Dieu, mais au revoir!
omul sfinteste locul, ce dracu'!
mdea... alive and kicking.
multumesc pentru concluzie... ai vazut ca poti?
da. dumnezeu e rau. dumnezeul neiertator si pedepsitor al primului testament. si-o fi dat seama el de eroare la un moment dat si deaia l-a trimis pe fiul, mult mai iertator, care vine cu o filosofie noua plina de bunatate si iertare. refreshed:) anyway, mi-a placut postul tau.
...conflictul intre generatii, carevasazica. :-))
multumesc, andreea.
Post a Comment