Carmen-ness

Cand mi-am facut blogul asta, nu mi-am inchipuit ca posturile mele vor fi personale. De fapt, nu mi-am inchipuit nimic. La dracu. Daca nu scriu despre cum sint si ma tot ascund in spatele unor cuvinte lungi si erudite, ce-am rezolvat? Puteam sa-mi fac un blog juridic spre exemplu, dar atunci nu l-as fi denumit asa.

Despre mine...Sint cea mai extrovertita si in acelasi timp cea mai introvertita persoana pe care o cunosc. Introvertismul ( exista cuvantul asta? si la urma urmei, daca Bush jr. o face, eu de ce n-as face-o?) meu este dificil de descifrat. Este si mai dificil de identificat. Imi este usor, chiar foarte usor sa comunic, relationez cu tot felul de persoane, cu diverse statute sociale, varste, sexe, orientate in orice fel si in orice directie. Greu imi este insa, sa-i las sa se apropie, sa ma descopere, sa vorbesc despre inner-ul meu, despre mine in prasele, despre mine in strafundurile catacombale ale sufletului. Nu-mi scapa nici o pana, si de cele mai multe ori nici nu simt nevoia sa ma pun pe tava, gata preparata.

Dar asta nu ma impiedica sa-mi dau seama ca nici daca as vrea, n-as putea. Sau mi-ar fi foarte greu. Si ar trebui manusi chirurgicale pentru operatia asta. Pentru ca psihicul meu este extrem de labil si de neasezat.

Este ca si cum ai incerca sa te plimbi prin labirinticele gradini britanice, cu un foarfece in mana, necesar pentru plivitul buruienilor, dar exact cand identifici un ciulin si incerci sa-l elimini, auzi cum pocnesc mugurii altora, mai multi si mai maligni si te intrepti grabit spre ei, spunandu-ti ca pericolul napadirii este iminent, dar multumit totusi, pentru ca ai identificat tumoarea. Dar alta de abia ia nastere.

Scriu randurile astea la lumina difuza a unui bec, dintr-un microbuz care goneste in noapte. Ma simt ca-n filmele lui Tarkovski.

E prea cald si nu mi-e bine si geamurile nu se deschid. Nu aveam pix, asa ca i-am cerut soferului, care se uita din cand in cand la mine, gandindu-se probabil ca intrec masura si ii consum mina.

Scriu cu agenda pe genunchi. Mi s-au uscat buzele. Un sarut fierbinte si umed le-ar prinde bine.

Ce ciudat! Langa mine sta un barbat care incearca sa traga cu ochiul la ce scriu acum. Am ridicat coperta agendei intre noi si scriu asa cum copiam la examene. Pe furis. Daca randurile astea sint sortite, probabil, sa ajunga intr-un jurnal pe net, de ce le feresc de privirile unui necunoscut?

In din ce in ce mai desele momente de sinceritate, atunci cand ma uit la mine, in mine, cand ma contemplu si ma detest....chiar nu mi-e bine. Poate vomit in autobuz....ma descompun in mii de particule ca apoi sa ma recompun dupa alte reguli, si imi dau seama ca nu sint nici pe departe asa grozava cum ma cred. Sint mediocra. Si urasc sa fiu mediocra.

Este trist sa constati ca te balacesti in mlastina mediocritatii de ceva vreme si ca iti lipsesc ambitii majore. Ii permit spiritului meu sa lancezeasca intr-o pasivitate contemplativa si atat.

Vreau sa ma tintuiasca o strafulgerare ancestrala care sa ma ilumineze, care sa-mi deschida calea, sa-mi lumineze drumul. Vreau sa am o stea calauzitoare.

Si mai trist este ca dupa ce am sa termin de scris randurile astea si am sa inchid agenda, am sa fiu exact ca pana acum.

Ma uit pe geam si imi vad reflexia in geamul murdar, sprijinita cu capul de spatarul capitonat al scaunului....of, cat de vulnerabila par, ...sint.

She never took the train alone,

She hated being on her own,

She always took me by the hand

And say she needs me.

De ce-mi vine sa plang?

Daca incep sa plang acum, soferul si tipul de langa mine vor crede ca sint nebuna.

Da. Toti avem cate un -ness in coada numelui, care ne defineste. Carmen-ness.

Asa am vazut eu intr-un film.