Ma salbaticesc pe zi ce trece. Nu-mi mai plac oamenii. Nu-i mai vreau langa mine si fac tot ce pot sa-i evit. Daca-i spui unui om ca e prost, se va tine scai de tine sa-ti demonstreze ca nu este asa. Ma port urat cu ei, si cu cat ma vor mai tare prin preajma, cu atat mai repede fug in directia opusa. Si alerg pana ma trezesc singura la capatul drumului. Si am ce mi-am dorit, pentru ca nu am avut grija sa-mi doresc ce trebuie. Momentele astea imi tihnesc. Ma linistesc, ma adun si ma intorc. Atunci toti se bucura de revenirea mea si eu ma bucur de bucuria lor.
Ca un arc care se intinde pe masura impulsului primit.
Nu-mi cunosc limitele. Cand ma gandesc la asta ma ingrozesc. Cu cateva mici exceptii, stiu ca limitele mele sint un teren virgin care asteapta temator prima penetrare. Mandra corabia, mester carmaciul.
Stiu ca parintii isi invata copiii inca de mici sa evite sa investeasca sentimental prea mult. Pentru ca pot suferi. Si le explica ca este mai comod daca nu s-ar implica emotional. Sau daca se implica totusi sa o faca intr-o cat mai mica masura. Copiii stiu de mici, de la primul genunchi zdrelit, ca suferinta nu e buna iar parintii lor tocmai le explica ca aceasta poate fi evitata. Si mai stiu ca parintii lor, sint singurii pe lumea asta care le vor binele. Drept urmare, ii asculta. Cam asta au incercat si parintii mei sa faca cu mine. In mare parte, le-a reusit.
Oamenii sint masochisti aproape in totalitate. Iar daca masochismul este coroborat si cu un orgoliu doar usor exagerat, atunci goana dupa senzatii asazis tari, nu va ajunge niciodata la linia de sosire.
Fara exceptie, in toate cuplurile pe care le cunosc se intampla in felul urmator: cel care iubeste mai mult, este cel care primeste mai putin, cel care iubeste mai putin, primeste inzecit mai mult decat da. Este aproape o lege a firii. Daruitorul, sa-i spun asa, cel care iubeste mai mult, este multumit cu ce are. Este asemenea unui biet calator insetat, prigonit prin desert, care vede apa foarte aproape si are senzatia ca poate sa o atinga oricand. El stie ca nu e acolo dar are nevoie sa o vada. Apa reprezinta certitudinea ca iubirea ii este impartasita. Paradoxul lipsei ca plus. Intr-un mod la fel de bizar, cel nemultumit este mai mereu acela care iubeste mai putin, dar primeste tot. Si este firesc sa fie asa, pentru ca fiind la randul lui masochist si egoist nu primeste ce are nevoie. Ar vrea sa dea mai mult, dar cuiva care nu are nevoie de iubirea lui. Vrea sa fie ignorat, sfidat, repudiat ca sa poata iubi. Iar daca primeste toate astea, pretinsa iubire se autodizolva. Si tot asa, lantul nu se inchide niciodata. Diferenta o face modul in care alegi sa-ti traiesti viata: sub semnul ratiunii sau sub semnul emotiilor.
Calcaiul lui Ahile nu incape in patul lui Procust.
Mi se tot spune ca sint ingrozitor de egoista. Sint, nu neg. Ce ma intriga este faptul ca mi se spune cu titlu de aducere la cunostinta, nicidecum cu repros. Ba chiar am senzatia ca multora le face placere ca sint egoista si ca orice ar face, nevoile si dorintele mele vor fi mereu mai importante decat ale lor.
L-am auzit odata pe un foarte bun prieten, povestindu-le unor amici despre mine: "daca vrea ceva, cere. iar daca nu obtine, isi ia singura. dar la sfarsit vine sa-ti spuna: imi cer scuze, dar chiar am avut nevoie"
Si-mi aduc aminte ca ma uitam curioasa sa observ ce gen de reactie pot avea cei care auzeau asta. Eu sint. Priviti-ma! Sint monstruoasa. Urati-ma! Huiduiti-ma!
Dar nu. Ma priveau cu drag si simpatie. Eram chiar mai atragatoare.
Lumea ma iubeste asa cum sint, pentru ca lumea este masochista.
Nu-mi vine sa cred ca eu chiar scriu randurile astea.
De maine veti putea sa ma mai iubiti? Pentru ca eu am nevoie de dragostea voastra.
Nu, de data asta nu vreau sa comentati.
0 thought/s:
Post a Comment