Friday, April 27, 2007

Eu pe cine citesc?

Vi s-a intamplat vreodata sa va vina un chef naprasnic sa devorati cartile unui anumit autor?
Asta mi se intampla mie acum. M-am repezit inflacarata spre biblioteca sa-l gasesc pe Caragiale. Orice, Momente, Schite, Teatru, orice. Si nimic. Nimic n-am gasit. N-am nici o carte de Caragiale in toata casa. Pentru ca le-am lasat la mama. Sa-mi fie rusine! Si asa aveam un chef de d'ale lui Mitica, de un angel radios, de cap ai, minte ce-ti mai trebuie, de triumful talentului, de Trahanache, de Mita si moftangii.
Doua la primarie, doua la prefectura....si la mine, praful de pe toba.
Mi-e dor de Caragiale de intru in sevraj. Este monumental.
Maine dis-de-dimineata intru in prima librarie pe care o vad.
Pentru ca nebanuite sint caile Domnului, dar parca nici una nu-i ca internetul, mi-am procurat totusi, prima doza, free:
Cum se inteleg taranii? Voila:
Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: - Hei, mă din casă! - Cine? - Tu! - Eu? - Păi cine! - Ce-i? - Cum ce-i? - Păi ce-i? - Ai o scrisoare! - Cine, mă? - Tu. - Eu? - Păi cine. - Ad-o-ncoa! - Ce, mă? - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Ştiu eu ce scrisoare? - Trebuie să plăteşti! - Ce, mă? - Cum ce? - Ce să plătesc? - Porto. - Cine? - Tu. - Eu? - Păi tu. - Ce porto, mă? - Iaca, porto. - Cum aşa? - Păi, ştiu! - Nu-i plătită? - Ce? - Scrisoarea. - Ehei! - Cum ehei? - Ai să dai, măi! - Ce? - Bani. - Ce bani? - Porto. - Cât, mă? - Ce cît? - Câţi bani, mă? - 15. - Cum 15? - Păi! - Dar de ce, mă? - Nu ştiu. - Iaca 15. - Aşa. - Ei, dă-mi-o! - Ce, mă? - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Care ai adus-o. - Eu, mă? - Păi cine? - N-am adus-o. - Păi cum? - Nu-i la mine. - Asta-i! - Cum asta-i? - Unde-i, mă? - Cine? - Scrisoarea. - La primărie. - Ba la dracul! - Ba, aşa. - Păi, cum? - Să te duci să ţi-o iei.
sau

RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!
VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A!
RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...
VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?
RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.
VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!
RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?
VETA: Eu?
RICĂ:
Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
VETA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti?
RICĂ: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"...
VETA: De la "Iunion"? (caută cu gândul.)
RICĂ:
Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)
VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs):
Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!
RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?
VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt?
RICĂ: Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti...

si
Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor — se numeşte un intelectual. Sunt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii — cine le mai ştie pe toate? — un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeuna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!... Intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o uneltă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea!
Acu... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca — astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa:
„Eu?... Eu sunt un intelectual!"

sau,

Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!"
Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.
Urmează conferenţiarul:
Pedagogul:
No! ce-i grămakica?
Şcolerul: Grămakica iaste...
Pedagogul:
No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.
Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe:
grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul:
Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:
Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd - reşpeckive concreke şi abstracke!

Cineva sa ma opreasca. Sint in transa.

Wednesday, April 25, 2007

Eu, tu si mass-media

Mie nu-mi plac relatiile in care partenerii nu se "cearta", in care nu au nimic sa-si reproseze, in care totul merge ca uns si toata lumea este zen. Mie-mi plac relatiile cu frecusuri, suisuri, coborasuri, una calda, doua reci, patruzeci calde. Si-mi mai plac relatiile in care se discuta mult. Mult si despre orice. Si-mi place ca daca la patru dimineata, vreau sa vorbesc despre Orhan Pamuk, pacea mondiala, sa-mi barfesc o colega care ma agaseaza sau am dileme existentiale cu privire la culoarea parului, pe care n-ar fi mai bine oare s-o schimb?, sau pur si simplu ma trezesc pentru ca am visat urat, ei bine, am pe cine sa trezesc. Ba chiar cu mari sanse sa si participe la dialog. :)
Mie-mi place sa ma cert, ca sa fiu impacata sau sa impac.
Ador momentele de mici tensiuni intr-un cuplu, atunci cand, dupa o asazisa cearta, amandoi stau imbufnati in colturile lor, fiecare cu monologurile lui imaginare.
El: nu, nu, clar. acum nu trebuie sa mai cedez. sa vada si ea cum e. uita-te la ea cum face pe suparata. tot ea. sa ramai suparata atunci pana cand o sa te impac eu. ce sa-ti spun?! mof-turi. este incorigibila. m-am saturat si de fitzele si de capriciile ei. ma intreb cand o sa se trezeasca ca sa vada realitatea asa cum e? pana atunci o sa intru in silentio stampa. sanatate. dar oare am gresit si eu? chiar sa sufere din cauza asta? mm, pare destul de ingandurata. she's so childish. of, o iubesc asa de tare cand este botoasa. as lua-o in brate acum....
impreuna cu anima....este incredibil. absolut incredibil. cum poate sa-mi spuna toata lucrurile astea? de parca n-ar sti ca ma raneste. si cum ma privea cand imi arunca in fata toate rautatile alea. ok, nici eu nu sint perfecta, dar nu pot suporta gandul ca el chiar gandeste asa despre mine. hmm, ticalos fara inima. fac pariu ca-l doare-n cot acum de toata discutia asta. foarte bine. te doare-n cot? pe mine nici macar acolo....mm, pe undeva are dreptate, totusi. of, it hurts. daca m-ar lua in brate acum...
Si cum stau ei asa, cu ganduri ping-pong, incep sa butoneze telecomanda in ideea de a gasi ceva care sa-i scoata din starea asta de mutenie tampa. Si atunci, ca-n legile lui Murphy, se intampla ca imaginile de pe toate posturile sa aiba legatura cu cearta lor, intr-un mod foarte misto. Ori sint ultimele secvente din Casablanca, ori cineva jura dragostea eterna altcuiva, ori se alearga doi indragostiti pe o plaja pustie, pe Discovery, Cleopatra tocmai il cunoaste pe Marc Aureliu, pe Animal Planet se reproduc mamiferele, pana si canalele de stiri par sa fie partase la conflictul lor.
Si atunci, se cauta timid cu privirea unul pe altul, incercand fiecare sa descopere fundul de ochi al celuilalt, tematori putin ca nu cumva intentiile sa nu le coincida, si izbucnesc aproape simultan intr-un hohot de ras.
Pana la urma e buna si mass-media la ceva.

Tuesday, April 24, 2007

Lectie nedorita

M-a zguduit din temelii vestea mortii Ralucai Stroescu, manager la Ernst&Young. Este ciudat, dar primul lucru la care m-am gandit a fost ca exista oameni care-si iubesc meseria mai mult decat viata.
O femeie a murit pentru ca a muncit prea mult. Nu reusesc sa desprind gandul asta de imaginea unui negru pus la jug in lanturi, care trage, impinge, ofteaza, se opinteste, asuda, plange pe muteste dar nu are de ales. Nici viata pe care o are nu si-a ales-o el. S-a nascut in lanturi. Acum nu poate alege decat moartea, in cazul in care s-ar gandi la razmerita sau la evadare.
Dar Raluca era un om liber. Raluca si-a ales singura moartea, tocmai pentru ca nu a inteles ca este libera sa dispuna de viata ei cum vrea. A murit pentru ca nu a stiut sa spuna NU.
Refuz sa ma gandesc ca banii ar fi fost un motiv care sa o faca sa-si impinga limitele pana la limita. Cred, mai degraba, ca nu avea viata personala si ca-si cauta maslow-ian satisfactii si recunoastere la serviciu. Care veneau, slava Domnului, 24/24. Totusi este trist in lume.
Stiti momentele alea care vin in viata noastra fara sa le chemam, care ne lovesc pe oriunde sintem, care nu sint nici rare, nici dese, dar carora de obicei nu le acordam importanta pe care o merita? Sint momentele in care sintem intrebati de ego-ul nostru: si acum? incotro? De cele mai multe ori realizam doar ca nu sint multe lucruri in jurul nostru care sa ne defineasca, ca filmul vietii noaste nu urmeaza tocmai scenariul pe care ni l-am propus, si atunci ce facem? Usor dezorientati, vrem sa facem ceva, dar nu stim exact ce. Si de multe ori, aflam cand este prea tarziu.
Despre cei din conducerea firmei, numai "de bine". Pentru ei zilele de agonie de abia acum incep.

Sunday, April 15, 2007

Sa-mi traiasca!


Intai si intai ma bucur foarte tare ca blogul meu propaga elucubratii ( la elucubratiile astea trebuie sa revin) de un an de zile. Nu m-as bucura pentru aniversarea asta, pe care nici n-as fi bagat-o in seama daca n-as fi fost in pana acuta de idei.

Insa asa, pac, pac, doi iepuri.

In ultima vreme sufar de ceea ce francezii numesc L'esprit de l'escalier. Imi trec prin cap tot felul de idei numai atunci cand plec de la locul in care as putea sa le scriu/spun, cand nu sint in fata unui calculator si nici nu am nimic de scris la indemana. Stiu ca n-am mai scris de muuuult, stiu ca vreau sa scriu, pe undeva chiar ma simt ca si cum mi-as neglja un angajament.

Nu stiu ce am. Nu-mi iese nimic. M-am apucat sa scriu pe blog de cel putin cinci ori in ultimele doua saptamani si nu se leaga nimic. Tabula rasa.

Cand nu stii ce sa scrii, poti sa scrii exact despre asta: ca nu stii ce/cum sa scrii. Si pot sa iasa chestii foarte misto. Nu si mie.

Asaaa. Acum sa revin la elucubratii. Mi se pare (nu mi se pare- asa e) recitind ce am scris pe aici, ca folosesc tot felul de cuvinte, unul mai pretios decat altul. Si pe cuvant daca este nevoie de ele. Si stau sa ma pun in locul celor care nu ma cunosc si care mai intra pe aici. Eu sa fiu ei, a doua oara n-as mai intra. As iesi de aici cu gandul cine e pupaza asta si ce tot face pe desteapta atat?

Dupa ce-mi va trece pana de inspiratie, imi promit sa scriu mai simplu, mai mult si mai clar.
Pana atunci...