Imi place sa fumez pe geam, iar daca este noapte, cu atat mai bine. Serile trecute stateam pe geamul de la bucatarie si fumam. Mi-a atras atentia o fata, care sprijinea un zid in fata geamului meu si plangea. Ma atrag ca un magnet oamenii care plang pe strada. De fiecare data imi creez scenarii si incerc sa-mi deslusesc misterul plansului. Fata plangea mut. Si-a scos telefonul si a format un numar. Vorbea in soapta insa mimica fetzei era mai mult decat expresiva. Nu a trecut foarte multa vreme si a aparut si el. Intre timp ea a avut grija sa isi stearga orice urma de lacrima de pe obraz si sa-si fabrice instant o atitudine demna si verticala. Desi nu auzeam nici un cuvint, stiam ce isi spun si ce se intampla. Ea suparata, dar nu intr-atat incat sa plece si sa nu-i mai dea nici o sansa. Era interesata si se vroia/lasa impacata. Pe el, initial, l-am judecat putin gresit. Nu parea extrem de preocupat de rezolvarea situatiei dar se straduia. A incercat in prima faza sa-i vorbeasca calm, bland, fara atingeri, ceea ce m-a facut sa cred ca nu-i pasa prea tare. Parea neafectat. Dar nu, era in faza de adulmecare. Era suficient sa il privesti, sa ii privesti pozitia corpului, pe masura ce cuvintele se insirau ca niste boabe de orez pe o ata un pic prea lunga, isi arcuia gatul, isi inclina capul (spasit), privea in jos (evaziv), mainile erau dintr-o data in plus ( stingher, neputincios), "sa se foloseasca de ele?!", "nu este oare, putin prea devreme?!"......In tot timpul asta, in care el trecea prin toate furcile caudine, ea era impentrabila si fixa (nu s-a miscat de pe loc cel putin 20 min., in schimb, el nu a stat nemiscat mai mult de 20 secunde). Il asculta oarecum absenta si nu prea convinsa de ce aude. S-au apropiat. El de ea. A mangaiat-o pe fatza, a luat-o de mana, a vrut sa o sarute, nu l-a lasat, atunci a sarutat-o pe gat. Nu s-a impotrivit. Din acel moment, finalitatea imi era clara. Chiar daca lucrurile si jocul asta al re-seducerii, impacarii, pseudo-compromisurilor, re-acceptarii si toata salata de sentimente, a mai continuat ceva vreme. Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec si nu i-am mai urmarit pana cand au terminat, intr-un fel sau altul. Banuiesc ca imbratisati.
Sint voyeur-ista absoluta a tuturor scenelor de genul asta la care pot fi martor.
Sint gesturi care ne tradeaza, care nu ne lasa sa ne camuflam cum ne-am dori, microsemnale. Iar la randul nostru, sintem atat de preocupati sa ne concentram pe ceea ce ni se spune, nereusind intoteauna sa observam ce cuvinte au fost alese pentru transmiterea mesajului, care au fost inflexiunile vocii si cum s-au miscat toate cele in timpul comunicarii. Eu nu reusesc intotdeauna sa fiu congruenta cu incercarile mele de a ma exprima. Nici nu cred ca vreau. Mi-ar fi mult prea usor, ar fi mult prea usor.
2 thought/s:
E frumos sa tragi concluzii si sa creezi o intreaga poveste doar urmarind doi oameni, chiar daca poti gresi. Iei oarecum parte la ceea ce traiesc ei, devii partas..
In situatia pe care ai povestit-o tu, exista doua finalitati.. Una buna si una rea. In ambele limbajul de orice fel are rol de umplutura si de tampon.. :) Cel putin una din persoane stie clar cum se va termina totul.
Este doar un exercitiu de imaginatie. Restul vine de la sine. Usor pervers, recunosc:)
Post a Comment