Intre munte si mare

Simt cum imi salasluiesc gandurile intr-o devalmasie totala. Sint nostalgica si acaparatoare. Ma gandesc la mine, la trecut, imi revad existenta, ma regasesc copil fiind. Imi amintesc de genunchii vesnic insangerati, de santierele prin care ne faceam cazemate, de leaganul care m-a izbit in mijlocul fruntii, de "tara-tara, vrem ostasi" .... Am fost ceea ce se cheama un copil de oras. Mult timp nu am stiut sa fac diferenta dintre o rata si o gasca. Imi amintesc cum ne lua bunica de la gradinita, pe mine si pe Ruxi si cum eu cantam tare pe strada si spuneam poezii fara sa-mi ceara nimeni, si cum Ruxi, mai mare decat mine si vadit rusinata de comportamentul meu, ii spunea bunicii: "fa-o sa taca". La vremea aceea, la intreabarea " ce vrei sa te faci?", raspundeam "fiul muntilor". Ceva mai tarziu, idealurile mi s-au modificat. Ma vroiam vanzatoreasa.

In clasa I-a, stiam sa scriu deja. Eram stangace. Invatatoarea insa a avut grija sa ma dezobisnuiasca de acest "prost" obicei, amenintandu-ma cu indicatorul. Am ramas la fel de stangace, insa acum scriu (si) cu dreapta. Se spune ca emisfera stanga, cea care corespunde mainii drepte este raspunzatoare pentru logica, matematica, cercetare, stiinta, partea rationala cu alte cuvinte, in timp ce emisfera dreapta, ce corespunde mainii stangi, reprezinta muzica, arta, creativitatea, perceptia, emotiile. In felul acesta imi explic multe lucruri. Demult, stangacii erau considerati persoane malefice, posedate de demoni. Cu dreapta se face semnul crucii iar pe umarul stang se cuibaresc dracusorii. La chinezi si japonezi, dreapta este partea rea, intunecata, iar tot ce tine de stanga este nobil, pur, frumos. .Totul este relativ. Asta da, truism.

In momentul asta nu-mi place marea, nu-mi place Vama. Vreau Vama mea. Imi amintesc de noaptea din vama de acum cativa ani, cand un individ gol, de fapt imbracat cu aerul din vama si cu mantia invizibila a alcoolului, a urlat ca un leu care-si vede puii sfartecati: "as stinge luna daca as putea." De Vama aia mi-e dor.

Imi plac alpinistii si pioletii lor. Sint ascendenti. Nu exista decat un singur drum, o singura cale. In sus. Ratezi cu pioletul o stanca prea dura, prea rigida, lovesti din nou pana iti faci loc in munte. Aluneci de pe un versant abrupt, te folosesti de acelasi piolet. In cadere insa, pioletul nu este suficient. Iti mai trebuie carabiniere si hamuri si corzi. Ca-n viata, vorba lui Chilian.

Cu cateva clipe in urma m-am surpins mangaindu-mi curbura taliei. Cand stau culcata pe o parte, goala, o percep ca pe cea mai senzuala parte a corpului. Ma fascineaza curbura asta. In narcisismul meu, mi se pare desavarsita. M-as saruta acolo daca as putea.

Body language..the language everybody speaks

Imi place sa fumez pe geam, iar daca este noapte, cu atat mai bine. Serile trecute stateam pe geamul de la bucatarie si fumam. Mi-a atras atentia o fata, care sprijinea un zid in fata geamului meu si plangea. Ma atrag ca un magnet oamenii care plang pe strada. De fiecare data imi creez scenarii si incerc sa-mi deslusesc misterul plansului. Fata plangea mut. Si-a scos telefonul si a format un numar. Vorbea in soapta insa mimica fetzei era mai mult decat expresiva. Nu a trecut foarte multa vreme si a aparut si el. Intre timp ea a avut grija sa isi stearga orice urma de lacrima de pe obraz si sa-si fabrice instant o atitudine demna si verticala. Desi nu auzeam nici un cuvint, stiam ce isi spun si ce se intampla. Ea suparata, dar nu intr-atat incat sa plece si sa nu-i mai dea nici o sansa. Era interesata si se vroia/lasa impacata. Pe el, initial, l-am judecat putin gresit. Nu parea extrem de preocupat de rezolvarea situatiei dar se straduia. A incercat in prima faza sa-i vorbeasca calm, bland, fara atingeri, ceea ce m-a facut sa cred ca nu-i pasa prea tare. Parea neafectat. Dar nu, era in faza de adulmecare. Era suficient sa il privesti, sa ii privesti pozitia corpului, pe masura ce cuvintele se insirau ca niste boabe de orez pe o ata un pic prea lunga, isi arcuia gatul, isi inclina capul (spasit), privea in jos (evaziv), mainile erau dintr-o data in plus ( stingher, neputincios), "sa se foloseasca de ele?!", "nu este oare, putin prea devreme?!"......In tot timpul asta, in care el trecea prin toate furcile caudine, ea era impentrabila si fixa (nu s-a miscat de pe loc cel putin 20 min., in schimb, el nu a stat nemiscat mai mult de 20 secunde). Il asculta oarecum absenta si nu prea convinsa de ce aude. S-au apropiat. El de ea. A mangaiat-o pe fatza, a luat-o de mana, a vrut sa o sarute, nu l-a lasat, atunci a sarutat-o pe gat. Nu s-a impotrivit. Din acel moment, finalitatea imi era clara. Chiar daca lucrurile si jocul asta al re-seducerii, impacarii, pseudo-compromisurilor, re-acceptarii si toata salata de sentimente, a mai continuat ceva vreme. Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec si nu i-am mai urmarit pana cand au terminat, intr-un fel sau altul. Banuiesc ca imbratisati.

Sint voyeur-ista absoluta a tuturor scenelor de genul asta la care pot fi martor.

Sint gesturi care ne tradeaza, care nu ne lasa sa ne camuflam cum ne-am dori, microsemnale. Iar la randul nostru, sintem atat de preocupati sa ne concentram pe ceea ce ni se spune, nereusind intoteauna sa observam ce cuvinte au fost alese pentru transmiterea mesajului, care au fost inflexiunile vocii si cum s-au miscat toate cele in timpul comunicarii. Eu nu reusesc intotdeauna sa fiu congruenta cu incercarile mele de a ma exprima. Nici nu cred ca vreau. Mi-ar fi mult prea usor, ar fi mult prea usor.

...Fingerprint

...Mi-am facut blog. Fingerprints of my soul. De ce?...Ma intreb. Si nu gasesc nici un raspuns care sa ma satisfaca, care sa-mi neutralizeze de ce-urile. Azi-noapte citeam si a venit...waiting for the miracle. A produs un scurt-circuit, eram acolo, eram printre versuri, eram in cuvinte. Cohen era cu mine in camera si imi canta, in timp ce eu imi dezmierdam gandurile pe perna..miracle, amprente, senzatii, pagini proaspat tiparite, muzica, stari, intrebari, satisfactie, explicatii, vointa, orgoliu...just me and my miracles.
Vreau sinapse care sa ma zguduie si pentru asta trebuie sa-mi pun neuronii pe coji de nuca. Mi-e sete de tot ce este eu, mine, mie, meu.

Let me see your beauty when the witnesses are gone, este da...un fel de :" You want answers? I think I'm entitled. You want answers? I want the truth. You can't handle the truth."

My miracle?!

Baby, I’ve been waiting, I’ve been waiting night and day
I didn’t see the time I waited half my life away
There were many invitations and I know you sent me some
But I was waiting for the miracle to come, I know you really loved me
But, you see, my hands were tied, I know it must have hurt you
It must have hurt your pride to stand beneath my window
With your bugle and your drum
While I was waiting for the miracle to come, you wouldn’t like it baby
You wouldn’t like it here, there’s not much entertainment
And the critics are severe, the maestro says it’s Mozart
But it sounds like bubble gum
When you’re waiting for the miracle to come
There’s nothing left to do
I haven’t been this happy
Since the end of world war II
Nothing left to do, when you know that you’ve been taken
Nothing left to do, when you’re begging for a crumb
Nothing left to do when you’ve got to go on waiting
For the miracle to come
I dreamed about you, baby
It was just the other night, most of you was naked
But some of you was light the sands of time were falling
From your fingers and your thumb and you were waiting
For the miracle to come
Baby, let’s get married
We’ve been alone too long, let’s be alone together
Let’s see if we’re that strong let’s do something crazy
Something absolutely wrong while we’re waiting
For the miracle to come when you’ve fallen on the highway
And you’re lying in the rain and they ask you how you’re feeling
Of course you say you can’t complain, if you’re squeezed for information
That’s when you’ve got to play it dumb
You just say you’re out there waiting
For the miracle to come